Ocuparea Crimeei și includerea ei în Federația Rusă au schimbat harta Europei după 25 de ani de la încheierea Războiul Rece. După 23 de ani de la colapsul URSS, Rusia își reconstruiește structura militară. Federația Rusă se pregătește să-și proiecteze puterea de-a lungul Europei de Est, a Caucazului, a Asiei Centrale, a Pacificului de Nord și a zonei artice. Strângerea relațiilor cu Iranul și Siria, dar și cu Egiptul, fac din Federația Rusă un jucător încă prezent în Orientul Mijlociu. Prezența Rusiei provocă SUA și pe aliații săi occidentali și est-europeni. De notat că Moscova își extinde prezența prin dezvoltarea blocului militar regional, definit de Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă. Statele semnatare sunt Armenia, Kazahstan, Republica Kârgâstan, Belarus, Federaţia Rusă, Tadjikistan şi Uzbekistan. Scopul declarat al acestei organizații este de a consolida pacea, securitatea şi stabilitatea atât regională, cât şi internaţională; apărarea colectivă a independenţei, integrităţii şi suveranităţii teritoriale a statelor semnatare. După 25 de ani, Rusia își reconstruiește capabilitățile militare și operaționale. Pentru aliați, a devenit esențial ca modernizarea propriilor forțe militare, cât și strângerea de informații referitoare la forțele armate ruse să fie elementele fundamentale pentru viitoarele bugete militare. Noua strategie militară, dar și politicile externe ale Rusiei se articulează în așa-numita Doctrină Putin, prin care Rusia se definește ca un partener indispensabil în arena internațională, un partener care-și protejază etncii ruși prezenți în zona adiacentă sau nu a spațiului național. Strategia de securitate a Rusiei urmărește o lume multipolară, bazată pe echilibrul puterii, o lume deloc similară cu cea existentă între războiele purtate de Napoleon și Primul Război Mondial. Menținerea unui echilibru între G-7 și BRICS (Rusia, Brazilia, China, India și Africa de Sud) a făcut ca Rusia să caute o creștere a capabilităților militare, inclusiv modernizarea triadei nucleare, construirea unei flote navale pentru secolul XXI, redefinirea și modernizarea forțelor spațiale și creareea unei armate de uscat ultramoderne. Rusia a urmărit două lucruri: să contracareze unul din pilonii forței unipolare a SUA, armata, și, în același timp, să redevină un stăpân al fostei lumi sovietice, creând o sferă de interese exclusive (declarația îi aparține lui Dmitri Medvedev), un fel de neocolonialism rus. Modernizarea armatei devine, astfel, punctul esențial în Doctrina Putin, care cheamă totodată la implicarea Moscovei în crizele globale, precum Siria, dar și păstrarea unui loc important în angajamentele regionale: Tratatul de Securitate Colectivă, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Uniunea Vamală.

De ce are nevoie Rusia de o putere militară dominantă?

Să-și protejeze periferia și interesele economice, să-și asigure rolul de putere globală și de mediator în chestiunile delicate precum programul nuclear iranian sau să mențină regimul Assad în Siria, să-și reconstruiască sistemul de baze militare în toate zonele lumii. În cadrul alianței Tratatului de Securitate Colectivă, Rusia are cea mai mare contribuție militară și cea mai mare piață de vânzare de armamente. Tratatul a creat o zonă buffer între Federația Rusă și celelalte puteri regionale, precum UE, India și China, dar și un amestec în treburile interne ale fostelor state sovietice unde există deja baze militare rusești (Armenia, Georgia, Kîrghizstan și Tadjikistan. În viziunea rusă, la fel ca în cea sovietică, o țară cu o putere militară considerabilă este un partener egal de discuție în relațiile internaționale cu SUA. Acest lucru s-a văzut după războiul de cinci zile din Georgia, când Rusia a reînceput să pună condiții în discuțiile internaționale, iar dezarmarea chimică a Siriei a fost un prim pas pe arena internațională, pas considerat de mulți occidentali ca o victorie a administrației de la Moscova. Și dacă a mers intervenția militară în Georgia a urmat apoi cea din Ucraina cu preluarea Crimeei. Deocamdată, puterea Moscovei se bazează pe triada nucleară care-i asigură o umbrelă în cazul oricărei confruntări militare, umbrelă sub care să-și poată dezvolta capabilitățile militare terestre, navale și aeriene. O justificare a creșterii capabilităților militare ale Federației Ruse vine și de la analiza geografică a amenințărilor la adresa securității Rusiei, amenințări care vin din câteva direcții (în opinia analiștilor ruși): (1) China (o amenințare pe termen lung), (2) Asia Centrală (incluzând Afganistanul), (3) Turcia și sudul Caucazului, (4) Europa (ne referim la aderarea Ucrainei, Georgiei și Moldovei la structurile UE și NATO). În cazul Chinei și a Europei, riscul geopolitic este redus; Asia Centrală este instabilă politic, instabilitate care va crește după retragerea trupelor americane din Afganistan; Caucazul rămăne instabil, odată cu răspândirea radicalismului islamic șiit, din Iran până în Azerbaidjan, odată cu pătrunderea ideologiei Salafiste/Wahabiste dinspre Statele Golfului către Caucazul de Nord și datorită multor conflicte regionale nerezolvate. Lidershipul de la Kremlin este convins că în cele peste două decenii în care a încercat reformarea sistemului militar nu s-au atins rezultatele dorite în interoperabilitatea trupelor, în producerea dispozitivelor de luptă pe timp de noapte sau desfășurarerea sitemelor de arme high-tech. Deși acțiunile din Georgia (2008) și Crimeea (2014) au demonstrat unele îmbunătățiri, sistemul militar rusesc este departe de cel american. Se pare că istoria s-ar putea repeta pentru ruși, așa cum s-a întâmplat acum aproape 160 de ani, când au fost învinși în Războiul Crimeei de francezi și englezi, sau de Imperiul Japonez, între 1904-1905, sau de germani, între 1914 și 1918. Doctrina Putin încearcă să evite această repetare a istoriei printr-o nouă structură militară și prin modernizarea echipamentelor utilizate. Vladimir Putin este îngrijorat de puterea militară a SUA și de progresul militar al Chinei pe termen lung, de amenițările strategice non-statale sau de radicalii islamici din Caucaz și din Asia Centrală. Pentru a contracra aceste amenințări, guvernul rus a alocat 730 de miliarde de USD pentru zece ani de modernizare a forțelor armate ruse. Acest program include 100 de nave, 600 de avioane și 1.000 de elicoptere, până în anul 2020. Pentru următorii trei ani, Rusia va investi 31 de miliarde de USD în arme noi, astfel: 30 de sisteme de rachete Iskander, 48 de avioane de luptă, șase drone, 60 de elicoptere de atac și de salvare-evacuare, 14 nave de luptă și 300 de tancuri de ultimă generație. Conform ministrului apărării, aceasta este prima etapă, care satisface integral modernizarea armatei. Singura problemă a acestui plan de dezvoltare a echipamentelor militare este prețul barilului de petrol, care a ajuns acum, când scriu aceste rânduri, la 61,5 dolari/baril (de la 116 dolari/baril, în 2013). Bugetul militar al Rusiei s-a dublat între 2006 și 2009,  de la 25 de miliarde USD la 50 de miliarde USD datorită creșterii prețului petrolului. Și, cu toate aceste creșteri, este departe de bugetul militar al SUA care va fi undeva la 555 de miliarde USD cu toate reducerile operate de Administrația Obama. Imaginea derulării programelor de înzestrare nu este suficientă, ea alăturându-se politicii duse de Kremlin pentru a reda complexitatea strategiei ruse în anii care urmează.

Ce se află în spatele politicii geostrategice a Federației Ruse?

Revanșa pentru înfrângerea suferită în Războiul Rece. Multipolaritatea relațiilor internaționale ceea ce susține o politică rusă globală. Izolaționismul, care permite un sistem autoritar în propria țară. Redesenarea geostrategiei rusești prin selecția de parteneri pe probleme specifice. Descurajarea strategică prin utilizarea de măsuri diplomatice, politice, informaționale, economice și militare, pentru prevenirea unor amenințări sau agresiuni din afara statului. Instalarea unor capabilități mass-media în Occident care să transmită mesajele Kremlinului (vezi rețeaua Sputnik, condusă de Russia Today, care va fi lansată în peste 35 de state cu primele posturi deschise în Germania și Anglia). Schimbarea conceptului de război, de la unul convențional la unul hibrid. Reinventarea structurilor internaționale la care Rusia nu este parte ori are o pondere de influențare scăzută sau care au fost realizate în condiții care au dispărut astăzi. În cadrul modernizării capabilităților militare, Rusia dorește crearea de sisteme de arme care să depășească în performanțe pe cele occidentale. Astfel, a apărut noua generație de rachete balistice intercontinentale sau noua clasa de submarine capabile să lanseze rachete balistice intercontinentale. Forțele strategice ruse au raportat 1.400 de capete nucleare pe 473 de lansatoare strategice și 2.300 de capete nucleare în depozite. Estimările pentru armele nucleare tactice sunt în jur de 8.500 (acestea includ bombe, torpile capete pentru SS-21 Tochka și SS-26 Iskander, rachete cu rază mică de acțiune și capete pentru A-135, S-300 și S-400 sisteme antibalistice). Toate acestea aduc stocul de capete nucleare al Rusiei la un total de 6.500 de arme nucleare operative. Rachetele balistice cu lansare de pe submarine și cele cu bază de lansare terestră (SLBMs și ICBMs) au fost modernizate să poată transporta între 10 și 15 capete nucleare. În particular, Rusia a dezvoltat o rachetă balistică denumită Yars-M, care poate transporta 3-4 capete nucleare la o distanță de 10.000 de km și care a avut ca bază de proiectare racheta Topol-M. Rusia își modernizează, de asemenea, generația de arme tactice nucleare. Putin nu are nici cea mai mică intenție de reducere a arsenalului nuclear care-i garanteză, în opinia liderului de la Kremlin, securitatea națională și puterea globală.

Cine răspunde acestei provocări a modernizării militare a Rusiei?

În primul rând, America, a cărei forță militară se regăsește în relația transatlantică de care Europa nu se poate lipsi. În al doilea rând, fiecare stat membru al NATO are ca datorie să-și pregătească și să-și doteze propriile forțe militare în mod adecvat unei descurajări reale a unei potențiale agresiuni din est. Modernizarea forțelor armate rusești are importante implicații asupra forțelor armate ale SUA și asupra Comandamentelor Central, European și Pacific. De asemenea, creșterea interesului în Orientul Mijlociu și în fostele republici sovietice afectează SUA și pe aliații acesteia din flancul estic al Europei (Țările Baltice, Polonia, România și Bulgaria). Pivotul Asia a canalizat resursele americane spre zona Oceanului Pacific și a Mării Chinei de Sud. La ora actuală, odată cu criza ucraineană, teatrul operațional al Europei de Est trebuie să rămână în atenția Alianței NATO. Nu este în interesul Alianței ca subietele referitore la colectarea de informații despre potențialul industrial, militar, doctrinar, al capabilităților militare al pregătirii și planificării armatei ruse să fie trecute pe planul doi. Mai mult, modernizarea armatei ruse afectează potențiali adversari ai SUA, dar și piețele de armament. Rusia este principalul furnizor de arme către China (recent, au furnizat sisteme S-400), India și Iran. Rusia a semnat recent cu Pakistanul, rivalul istoric al Indiei, un acord de cooperare militară și totodată este în negocieri pentru a furniza Islamabadului elicoptere de luptă. Moscova a vândut sisteme de arme sofisticate Siriei și Venezuelei. Remarca generalului Martin Dempsey, la Forumul de Securitate Națională Reagan, este edificatoare: Nu trebuie să acceptăm o luptă cinstită. Dacă militarii ar alcătui o echipă de fotbal american, un scor de 10-7 nu ar fi acceptat, în schimb, un scor de 59-0 ar fi excelent. Nu ne permitem să pierdem rețeaua de aliați și prieteni, nu trebuie pur și simplu să credem că putem controla orice conflict. În actualele condiții, în care Rusia își consolidează forțele militare și America îți reduce bugetul militar superioaritatea militară americană vis-a-vis de cea rusă și chineză este în declin. Confruntarea și teoretică este între cele două triade nucleare ale Rusiei și SUA. Reducerea bugetului militar american și în special a celui pentru modernizarea arsenalului nuclear duce cert la un dezechilibru tehnologic. Pe lângă zona triadei nucleare, o altă preocupare o reprezintă atacurile cibernetice. China Rusia și Iranul ar fi bucuroase să afecteze sistemele militare și energetice ale SUA fără să tragă un singur cartuș. Rusia are, în momentul de față, capabilități cibernetice de atac importante pe care le folosește sau le-a folosit împotriva celor a căror politică nu este agreată (vezi cazul Estoniei, al Georgiei și al Ucrainei). Rusia continuă exercițiile militare de-a lungul frontierei, dar și în zone mai îndepărtate, precum zona Kaliningrad. Exercițiile de la Marea Baltică au antrenat peste 9.000 de militari şi 55 de nave cu scopul de a testa pregătirea trupelor din Kaliningrad, o enclavă aflată la frontiera cu state membre NATO, Lituania şi Polonia. Exerciţiul a mobilizat unităţi echipate cu rachete, unităţi de artilerie, de infanterie mecanizată, trupe aeriene, puşcaşi marini, unităţi de recunoaştere, comunicaţii, logistică, dar şi aeronave de luptă şi de transport militar, elicoptere şi vase ale Flotei Baltice, potrivit Itar Tass. Rusia a realizat numeroase astfel de exerciţii neanunţate pe fondul deteriorării constante a relaţiilor dintre Vest şi Moscova pe tema conflictului din estul Ucrainei. La rândul ei, Alianța Nord-Atlantică se pregătește pentru o eventuală agresiune în țările flancului estic, prin realizarea unei Forțe de Reacție Rapidă în valoare de 4.000-5.000 de militari elaborată sub umbrela Palnului de Acțiune al Alianței. De asemenea, centre de comandă și control și depozite de armament vor fi dislocate în estul continentului european. Ocuparea Crimeei trebuie să trezească la realitate politicienii europeni. Performanța din Crimeea înseamnă o creștere importantă a capacității militare ruse de la războiul din Cecenia, din 1999. Dacă planul lui Putin va fi de succes, influența Rusiei va spori în Estul Europei și la periferia granițelor sale, dar și în Orientul Mijlociu.

Concluzie: Criza din Ucraina este actul de naștere a unui nou tip de Razboi Rece. Este un nou fel de confruntare între Rusia si Occident, care nu implică o ciocnire a ideologiilor sau a sistemelor politico-militare, așa cum a fost cazul în Războiul Rece. Vladimir Putin subminează, de fapt, ultimele elemente ale ordinii stabilite după Ialta, ordine definită de câștigătorii celui de Al Doilea Război Mondial tocmai pentru a preveni izbucnirea altor războaie. Criza ucraineană este dovada că Moscova a început să experimenteze Doctrina Putin, care se afla în faza de dezvoltare cu mult înaintea începerii crizei în sine. Acțiunile lui Vladimir Putin caută să asigure supraviețuirea autocrației prin refacerea militarismului și a mentalității de fortăreață asediată a Rusiei. Era post-Război Rece s-a terminat!