arabia-sauditaRegele Abdullah bin Abdulaziz, în vârtsă de 91 de ani, a murit după o lungă suferință. Știrea nu este surprinzătoare, deoarece starea monarhului se deteriorase cu ceva vreme în urmă. Abdullah a preluat puterea, în 2005, după moartea fratelui său vitreg, Fahd, și l-a numit ca succesor pe Prințul Salman (80 de ani) după moartea prințului Nayef bin Abdulaziz, în 2012. Tot atunci, prințul Muqrin bin Abdulaziz (69 de ani) a fost numit succesor al urmașului la tron și al prim-ministrului regatului, oferind o certitudine cu privire la continuarea dinastiei. Acum, în scaunele puterii sunt trei generații de prinți. În rândul urmașilor din generația a doua se înscrie și fostul ministru de Interne, prințul Ahmad (72 de ani), unul din liderii cei mai respectați și iubiți în regat. Din 1970, generația a treia de prinți a intrat în structurile administrative și a crescut constant, consolidându-se în zone importante. Printre cei mai importanți sunt fostul șef al informațiilor, prințul Turki (actualmente guvernatorul Mecca), fostul guvernator de la Mecca și actualul ministru al Educației, prințul Khaled, ministrul Gărzii Naționale, prințul Mitab (fiul regelui decedat), și actualul ministru de Interne, prințul Mohammed. Actualul rege al Arabiei Saudite are doi fii în poziții-cheie, adjunctul ministrului Petrolului, prințul Abdulaziz, și guvernatorul provinciei Madinah, prințul Faisal. Mai sunt și fiii fostului rege, prințul Turki, guvernatorul orașului Riad, prințul Mishaal și adjunctul ministrului de Externe, prințul Abdulaziz. În condițiile în care sănătatea prințului Muqrin și a prințul Ahmad va fi bună, generația a doua va mai conduce Arabia Saudită încă 10 ani, dar sistemul de promovare pentru a treia generație nu va mai fi la fel de solid și precis ca cel precedent. Ce va face noul suveran? Noul rege, Salman bin Abdulaziz Al Saud, a reconfirmat, în prima declarație oficială, angajamentele asumate de predecesorul său, aceea de aliat strategic al Statelor Unite precum şi dorinţa de a continua reformele – atâtea reforme câte se pot face într-un stat ultraconservator, vechi sponsor al jihadismului sunnit wahhabit, în care Constituţia e Coranul. În Arabia Saudită, sunt două forțe importante, împărțite între cele două clanuri conducătoare (acela al regelui Abdullah și clanul Sudairis, al regului Fahd, care este mai numeros). În 2007, a fost elaborată Legea Instituției Loialității și s-a înființat Consiliul Loialității, care supraveghează procesul de succesiune, format din 35 de membri, 15 membri ai generației a doua și 19 membri ai generației a treia. Consiliul nominalizează pe prințul moștenitor, în cazul în care regele solicită acest lucru. Când regele și prințul moștenitor nu pot desfășura activitățile de conducere din cauza bolii, se constituie un Consiliu Tranzitoriu de Conducere, care preia afacerile statului, iar Consiliul Loialității numește un nou rege în șapte zile. Moartea regelui Abdullah bin Abdulaziz vine într-un moment în care Orientul Mijlociu are de suferit din mai multe cauze: terorism, sub noua formă promovată de Statul Islamic, scăderea prețului petrolului, lupta dintre șiiți și sunniți, lupta pentru supremație între Riad și Teheran, lupta pentru înlăturarea lui Assad de la conducerea Siriei. Noua generație de prinți nu este așa de numeroasă pentru a prelua în întregime frâiele puterii. Cert este că Regatul Saudit se află sub presiune internă și externă. Amenințările interne vin de la islamiști și salafiști, cu care conducerea de la Riad nu a negociat de la începuturile moderne ale regatului, în 1920.

Cu ce se confruntă Arabia Saudită?

Orientul Mijlociu este cea mai volatilă regiune din lume. Revolta din Iran din 2009, împotriva lui președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad, a fost urmată de Primăvara Arabă, care a evoluat în conflictul din Siria și Irak, dar și prin apariția Statului Islamic, o mișcare teroristă ce dorește înființarea unui califat global, toate acestea fiind urmate de reluarea discuțiilor SUA-Iran referitoare la programul nuclear al Teheranului. În 2015, Orientul Mijlociu va fi în continuare în criză. Instabilitatea din Libia se accentuează, devenind o amenințare la adresa Turciei, Marocului și Tunisiei. Levantul și țările din Golful Persic trebuie să-și realinieze politica față de un binom SUA-Iran, centrat pe închiderea programului nuclear militar al Teheranului, iar războiul dintre suniți și șiiti continuă. Turcia va balansa între presiunea internă a opoziției și aceea de a deveni o putere regională, pe fondul conflictului Siria-Irak, condus de Armata de Eliberare Siriană, armata siriană a lui Assad, armata irakiană și alianța internațională împotriva armatei Statului Islamic. În acest timp, Arabia Saudită, Kuweitul, Emiratele Arabe Unite vor continua să-și folosească rezervele valutare pentru a trece de perioada de criză, celelalte state din regiune prăbușindu-se în haos economic politic și financiar. Țări precum Algeria, într-o tranziție fără certitudini, și Yemen, un stat eșuat, au avut sisteme autocratice bazate pe forța militară și proiectate după modelul folosit de Gamal Abdel Nasser în Egipt, fiind acum bântuite de grupări teroriste. Monarhiile arabe au reușit să stabilizeze situația și să evite mișcările de stradă, fiind ajutate de SUA, care le-a perceput ca o barieră împotriva expansiunii iranienilor. Cortina de Fier a lui Saddam a fost demolată, însă Irakul se zbate între o democrație fărâmițată și un conflict interetnic dominat de Statul Islamic. Conflictul dintre Israel și palestinieni este departe de a se concretiza într-un acord de pace, ambele părți rămânând pe pozițiile lor. Arabia Saudită și Omanul sunt în tranziție a guvernării și nu sunt clare pozițiile pe care le vor adopta. Producătorii de petrol din Arabia Saudită sunt într-un război nedeclarat cu producătorii americani de petrol din șist bituminos. De-a lugul anilor, de la precedentul șoc petrolier, saudiții și-au construit o rezervă valutară de peste 700 de miliarde de dolari, care le asigură trei ani de zile siguranța economică și financiară. Nu doar că se opun Iranului, dar încearcă să reconstruiască o relație cu sunniții din Orientul Mijlociu, cei care au susținut de-a lungul timpului sunniții conservatori cu vederi salafiste. Ei au fost cei care au stat în afara politicii și au ținut piept ideologiei sunite moderate a Fraților Musulmani și a afiliaților lor. Pericolul salafismului jihadist din interior a făcut ca monarhiile din Golf să reconsidere relația cu Frații Musulmani și să încerce o apropiere de aceștia, dar și reconsiderarea relațiilor cu Libia și Egiptul. Qatarul a fost un suporter al Fraților Musulmani, ceea ce a făcut ca relația cu Arabia Saudită și Emiratele Araba Unite să fie afectată de închiderea ambasedelor celor două țări în Qatar. Poziția Qatarului față de Egipt și Siria a creat confuzie și o stare de nesiguranță în Orient. Prin normalizarea relațiilor, în urmă cu ceva timp, Consiliul de Cooperare al Golfului a reușit să ia o serie de măsuri benefice siguranței naționale a țărilor componente. Recenta decizie a Kuweitului de a redeschide ambasada Siriei pentru refugiații sirieni pare a spune că țările din Golf se aliniază politicii Rusiei și Iranului de a nu-l înlătura prin forță de la putere pe Assad. O rezoluție referitoare la criza siriană nu va fi pe agenda ONU anul acesta, numai că actorii regionali vor căuta și alte soluții la această criză. În orice caz, orice soluție va avea ca principali actori pe suniții protejați de Consiliul de Conducere al Golfului și Turcia. Poate că soluția Fraților Musulmani va fi una acceptată pentru Siria într-un final. 2015 va fi un an de cotitură pentru politica regională a sunniților.

Provocări și amenițări la adresa Arabiei Saudite

Moartea regelului saudit s-a petrecut într-o perioadă de mare incertitudine în Orientul Mijlociu, când Primăvara Arabă a răscolit Nordul Africii, lăsând incertitudine și război civil, când teroriștii Statului Islamic sunt la porțile Arabiei Saudite și când un Iran agresiv se luptă să finalizeze programul său nuclear și să preia controlul Orientului Mijlociu, de la Munții Hindukuși la Marea Mediterană. Deși aceste provocări sunt noi numai în parte, regimul Saudit s-a dovedit a fi stabil de-a lungul timpului, rămânând la conducerea statului în ciuda abdicării forțate a regelui Saud, în 1964, a asasinării regelui Faisal, în 1975, a intrării regelui Fahd în incapacitate de a conduce, vreme de 10 ani, până la moartea sa, în 2005. Prima și cea mai importantă amenințare la adresa Arabiei Saudite este Iranul, ca urmare a unui posibil acord cu SUA referitor la programul nuclear. Reabilitarea situației Teheranului va ridica aliații șiiți împotriva suniților, într-un Orient Mijlociu și așa fragmentat. Saudiţii au folosit rolul lor de putere dominantă în OPEC pentru oprirea ascensiunii Iranului şi Irakului, şi au susţinut bazele armatei americane stabilite în Peninsulă. Revoltele arabe au modificat echilibrul forţelor în regiune, în special după înlăturarea preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, un aliat apropiat atât al Arabiei Saudite, cât şi al Statelor Unite. Washingtonul nu s-a implicat în conflictul sectar agravat dintre sunniţi şi şiiţi, în care saudiţii sunt partizani fermi ai taberei sunnite. De asemenea, noile surse de petrol au redus importanţa saudiţilor, iar recentele iniţiative diplomatice ale Administraţiei Obama privind Siria şi Iran au lăsat Arabia Saudită cu o puternică senzaţie de abandon. De aceea, saudiții au reacționat dur asupra prețului petrolului și au lovit atât în extracția de gaze de șist a americanilor, dar și în bugetul Federației Ruse, care se opune cu obstinație înlăturării de la putere din Siria a lui Assad. Deși au existat mereu diferenţe importante între saudiţi și americani, în special asupra conflictului israelo-palestinian, hotărârea preşedintelui american Barack Obama de a relua relaţiile cu liderii Iranului a mâniat grav Riadul, dominat de ostilitatea faţă de rivalul şiit în lupta pentru supremație în lumea islamică. Așa au apărut primele discuții între Teheran și Riad și invitația făcută în mai 2014 de ministrul saudit de Externe, Saud al-Faisal, omologului său iranian, Mohammad Zarif. După ce inițial a fost acceptată invitația, întâlnirea a fost anulată în final. Prețul petrolului creează iritare pe străzile din Arabia Saudită, astfel încât noul rege va fi nevoit să decidă dacă păstrează politica de preț scăzut sau o modifica, la fel politica externă a regatului și politica alianțelor. Un site israelian a dezvăluit că autorităţile de securitate ale statului evreu s-au deplasat la Riad pentru a vizita amplasamente de unde ar putea fi lansată o acţiune militară contra Iranului. Iar Sunday Times precizează că Mossadul şi serviciile secrete saudite pun la punct un plan de atacare a Iranului. Publicaţia britanică precizează că Riadul este dispus să pună bazele sale aeriene la dispoziţia Israelului, în cazul unui atac împotriva Iranului, şi, de asemenea, are în vedere să furnizeze drone, elicoptere de salvare şi avioane de transport. O altă provocare pentru Riad sunt Frații Musulmani, al căror model republican de guvernanță islamică reprezintă o amenințare la regimul monarhic din Arabia Saudită. Din această cauză, susținerea financiară a guvernului al Sisi, în Egipt, este o prioritate pentru monarhia saudită. Războiul din Siria a mers rău pentru saudiți, care s-au angajat în sprijinirea rebelilor sirieni, iar suflul influenței iraniene în zonă este mai puternic ca oricând. Apariția ISIS a fost evaluată de saudiți ca o reducere a influenței iraniene în Levant, dar a devenit un adversar inclusiv pentru Riad. Saudiții nu pot lupta împotriva Iranului și a șiiților, atât timp cât nu înving jihadiștii și își recâștigă supremația asupra Salafismului, care se îndreaptă spre două direcții, în mod egal primejdioase pentru aceștia: jihadiștii provoacă paradigma Salafistă saudită și salafiții din interior se îndreaptă spre un proces electoral similar cu cel derulat în Egipt. În est, Arabia Saudită sprijină Regatul Iordanian, care nu are suficiente resurse pentru a trece peste criza siriană. În sud, Yemenul este un stat eșuat, o bază a terorismului internațional și a al-Qaida din Peninsula Arabică. Acolo, aliații iranienilor al-Houthi au crescut, în ultimele două luni, de la un grup rebel sectar regional la o forță coerentă națională. Saudiții au mai investit și în alte zone precum Maroc, Libia, Liban, Afganistan și Pakistan. Cât vor mai investi în aceste zone în actualele condiții în care trebuie să investească în propria țară ca să evite o Primăvară Arabă nu știm. Problema reformelor din țară, strict necesară, este foarte delicată pentru că poate rupe legătura și așa fină cu establishmentul religios. În final, regatul va fi forțat să schimbe regulile după care face afaceri și conduce țara.

Consiliul de Cooperare al Golfului

De-a lungul timpului, au fost puse în aplicare o serie de mecanisme menite să confere teritoriului supravegheat de Consiliu un plus de siguranţă. Au fost create structuri care să sprijine obiectivele de securitate, precum Forţele Scutului Peninsulei, aflate sub coordonarea Consiliului de Cooperare al Golfului. Structura a fost creată pentru a descuraja şi pentru a răspunde unei eventuale agresiuni îndreptate împotriva unuia dintre statele membre ale Consiliului. În ceea ce priveşte organizarea şi ierarhizarea în cadrul structurilor militare, reprezentanţii Consiliului de Cooperare al Golfului s-au inspirat din modelul nord-atlantic. Consiliul de Cooperare al Golfului a făcut uz de trupele terestre, în urmă cu trei ani, pentru a înăbuşi revoltele interne care au avut loc în Bahrein. Chiar şi astăzi, în materie de apărare, statele din zonă se bazează foarte mult pe SUA şi Uniunea Europeană. Un fapt pozitiv este consolidarea Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), care a luat fiinţă în anul 1981, când şase dintre statele din Peninsula Arabă (Arabia Saudită, Bahrein, Kuweit, Oman, Qatar şi Emiratele Arabe Unite) au decis să îşi coordoneze acţiunile şi resursele cu scopul asigurării stabilităţii şi securităţii la nivel regional. Între aceste țări au existat, de-a lungul timpului, încercări de consolidare a alianţei, uneori reușite, dar au existat și divergențe alimentate de Teheran între Bahrein și Arabia Saudită. Tensiunile au fost aplanate din dorinţa ca obiectivele pe care structura regională şi le propune să fie atinse. Într-o întâlnire recentă, oficialii au declarat că au revenit asupra propunerii fostului rege Abdullah Bin Abdul Aziz Al Saud, iniţiată în anul 2011, de a trece de la faza de cooperare la cea de uniune şi că este momentul pentru a restatua principiile care stau la baza structurii regionale: cooperarea şi coordonarea. CCG a hotărât lansarea unui Comandament Militar Întrunit cu baza în Arabia Saudită, pentru a contracara acțiunile militare ale Statului Islamic și ale Iranului. Comandamentul va avea în subordine câteva sute de mii de militari (100.000 de militari saudiți) și va avea ca obiectiv operațiuni militare defensive, coordonându-se cu Comandamentul Naval, cu baza în Bahrein, și cu Comandamentul Aerian, cu baza în Arabia Saudită. El a fost constituit și datorită participării propriilor conaționali la operațiile ISIS. Golful se îndreaptă spre unitate în fața unui Iran dezlănțuit și a unei Sirii în haos.