Ca o notă de subsol la Salonul Cărții de la Paris remarc reapariția, în penumbra discursului public  a etichetărilor reconstruite după logica „cetății asediate”. La standul României am auzit vorbindu-se despre „agenda culturală antiromânească”, „istorie antinațională”, sintagme năucitoare, rostite apăsat de personaje cu aparent pedigree. Istoricul Lucian Boia a făcut obiectul unui astfel de tir „confidențial”.

Tratarea, decriptarea operei lui Lucian Boia în cheia abisalului conflict „național-antinațional” se înscrie în paradigma prostiei recurente deloc dezinteresată ideologic. Citisem, cu mai multă vreme în urmă, „Istorie și mit în conștiința românească” (Ed. Humanitas, 1997), o teorie complexă despre „cum nu poate exista o istorie obiectivă”, ilustrată cu judecăți, din unghiuri diferite, ale unor evenimente de istorie românească și universală. Rezumând, lucrarea oferă-dincolo de factologic- o grilă de interpretare, o matrice. Spontan se extrage de la sine o definiție a istorie în trei parametri: 1.proiecția  imaginarului social, 2.fundamentarea pe mituri 3.filtrul ideologic.

Proiecție a imaginarului întrucât, indiferent de multitudinea surselor densitatea evenimentelor și distanța în timp împiedică distilarea a altceva decât o posibilă reprezentare a unor cauzalități și evenimente.

Fundamentarea pe mituri: mitul e o simplificare, istoria este o narațiune simplificată: există mitul „proiectului unității naționale” (pornit încă de la daci!), mitologia geografiei de excepție, mitul Salvatorului, mitul conspirației Celuilalt (străinul!), mitul dinastic etc. Parfumul vulgarizării este inevitabil. Boia însă, dezarticulează pentru a arăta modalitățile de compunere, întocmai ca la o disecție a unui corp: se văd sistemele și legăturile „de sub piele”.

În sfârșit filtrul ideologic: modul în care orice istorie folosește Puterii de la un moment dat. În „Istorie și mit…” Boia adaugă o cantitate însemnată de exemplificări din arealul românesc și european.

Probabil că autorul simte forța matricei subiacente: un an mai târziu în 1998 el revine asupra temei în „Jocul cu trecutul. Istoria între ficțiune și adevăr ” care extrage factologicul, accentuând latura  structurală și metodologică. În lupta intelectuală cu „memoria învățată” și „clișeele mentale” trece în revista abordările de la Școala de la Analles a raționalismului și depersonalizării evenimentelor la curentul „The New History”-un fel de econometrie istoriografică. Concluzia: “dacă nu am pretinde istoriei inteligibilitate desăvârșită și finalitate, dacă am considerat că lumea nu este neapărat coerentă, dacă nu am gândi în termeni de „noi” și ceilalți, dacă nu ne-am simți atât de implicați în trecut și viitor , ci nr gândind altfel, am fi altfel, și altfel ar fi atunci numai reprezentarea istoriei, ci și istoria efectivă.”

Am sperat cumva, că urmatoarele lucrari: „Franța, hegemonie sau declin?” (2010), „Tragedia Germaniei 1914-1945” sau „De ce este România altfel” (2012), să se armonizeze într-un „sistem”, sub lupa metodologică a matricei inteligent construite în lucrările precedente, cu o viziune egal lipsită de complexele provincialului dar și de iconoclastia căutată cu lumanarea.

Însă, „Franța, hegemonie sau declin” mi-a lăsat impresia unui curs universitar neterminat. O narațiune prolixă, descriptivă în exces, împănată cu statistici mânuite stângaci. Matricea, grila Boia nu transpare, avem de-a face cu o tentativa de istoriografie de atitudinemult departata de „angajamentul”  inițial. Și o concluzie care confirmă forțata ieșire din contingent a profesorului român: „declinul Franței este văzut adesea ca o consecință a inadaptării sale economice. În schimb, mulți francezi au mai multă încredere în atuurile culturale ale țării lor. Este aici o eroare de perspectivă: lucrurile stau mai curând invers. Numeroși sunt cei care, în lume, beneficiază de tehnologia franceză, de produsele și serviciile franceze. Puțini dintre ei mai au legături lingvistice, culturale sau sentimentale cu Franța”.  În același tip de sos sunt adăugate  sfaturi pentru francezii inadaptați la provocările prezentului: „ Poate că Franța ar trebui să adapteze, cu mai multă suplețe, formula ei destat-națiune la realități diferite de cele din secolul XIX-lea, recunoscând o anume formă de existență diferitelor comunități”, etc. Cartea are însă o anume seva, un anumit ritm interior, dar se văd lipiturile, sudura, forțarea.

Procesul de marș forțat către istoriografia de atitudine devine strident în „Tragedia Germaniei,1914-1945”

Pe cât de drastic este cu Franța-(„francezii rezistă totuși cu un anume succes”, sfârșește concesiv, totuși), pe atât de „înțelegător” se arată a fi  cu derapajul Germaniei din „perioada neagră”. Îmbinând tehnici de ziar tabloid avant la lettre, cu teoria „lebedei negre” ( aparitia lui Hitler), presârand momente ucronice*(o istorie virtuală aflată în afara timpului real-cu o definiție chiar a autorului din “Jocul cu trecutul”)-de istorie contrafactuală (ce s-ar fi întâmplat dacă?), istoricul Lucian Boia își propune în mod programatic să șocheze: Germania este cauționată integral.Temă cu temă, vinovățiile cad ca-ntr-un joc de popice.

„Foamea de spațiu” este pusă pe seama epocii. În fond, doar Anglia și Franța aveau imperii coloniale întinse „Germania nu a fost mai agresivă decât ceilalți; a avut însă-și a plătit pentru asta-o politică mai proastă decât a celorlalți”.

Rasismul? Potrivit lui Boia în Germania era combătut în 1922 de Felix von Luschan în “Volker, Rassen, Sprahen” în timp ce, sursa sa ar trebui cautată mai degrabă în Franța unde „doctorul Alexis Carrel susține în cartea sa „L”homme , cet inconuu” , apărută în 1936 aplicarea riguroasă a principiilor eugenice prin înlăturarea „rebuturilor” umane; un mijloc recomandat era camera de gazare (cu doar câțiva ani înainte de folosirea acestei ”tehnici” în Germania nazistă.”

„În SUA însă, legile au permis sterilizarea, între 1907 și 1960 a circa 60.000 de alienați, handicapați mintal, criminali „ereditari” și alte asemenea categorii. Iar Suedia a mers și ea pe aceeași cale”- contextualizează Boia, tăind astfel din gravitatea crimelor naziste. Căci,va medita cititorul,dacă în întreaga lume se manifestau asemenea tendințe, Germania nu a avut altceva decat o prestație exagerată!

Până și „solutia finala” are o explicație șocantă: Hitler s-ar fi mulțumit cu o prigonire a evreilor, dar cucerirea Poloniei și a unei părți din Rusia au aportat un număr de 5 milioane de evrei. În acest caz,unde să-i mai alungi? O asemenea pseudoargumentație duce cu gândul la o derivă serioasă a rațiunii și logicii. Desigur autorul își ia precauția de a considera cartea „ un eseu” și nu putem cere unui demers să fie ceea ce nu-și propune să fie dar, cu „Tragedia Germaniei” Boia mai coboară o treaptă a minoratului. Obsesia de a fi controversat este clarificată și de sentința finala: tragedia germană a fost cauzată de „perverse îmbinări de evenimente neașteptate și de decizii cu urmări nebănuite”. Fără comentarii.

În sfârșit,„De ce este Romania altfel?”, o lucrare care se bucură de o exagerată popularitate de tipul volumelor „De ce iubim femeile?” (cea mai slabă producție sub semnatura lui Mircea Cărtărescu, altfel un monstru sacru al literei românești) sauAlchimistul al lui Cohelio: de la coafeză la corporatist se discută despre Boia și opiniile sale, opera rezonând atât cu asumarea integrală și fără discernamant cât și cu înjurătura groasă, virilă.

Pe fond,în „De ce…”, profesorul Boia apare epuizat cultural: scrierea plonjează direct în clișeul de alt tip, invers celui susținut de „românul verde”, este cliseul de bârfă intelectuală, ornamentată cu un făcut cu ochiul complice. Este genul de abordare pe care, îmbrățișând-o, te separi superior de „bizonul” care nu înțelege „rafinamentele”, de „bizonul” care trăiește laolalta cu eroii neamului din ale căror virtuți, în mod evident, crede că posedă.

Din punctul meu de vedere, este o carte scrisă la nervi sub impactul suspendării președintelui Băsescu. Problema cărții nu este atitudinea, ci confuzia și caricaturizarea propriilor demersuri mai vechi. Boia nu este antiromân, dupa cum nu este antisemit sau antifrancez ,ci doar un autor care nu a făcut față propriului succes inițial alunecând, pas cu pas, în dorința de a epata și de a șoca, într-un comercial cu trucuri facile ieșite complet de sub orice adiere a științei.

Aș putea efectua decupaje multiple, cu nonsensuri sau greșeli flagrante însă mă rezum la a cita concluzia din epilog: „Prezentul este opera trecutului. România s-a făcut într-un anume fel și de aceea este așa cum este”. Autoanularea lui Boia atinge maximul: în „Jocul cu trecutul”, poate cea mai bună creație a sa, susținea contrariul: „nu istoria ne învață, ci noi îi spunem istoriei ce să ne învețe”.

Dincolo de toate istoricul Lucian Boia rămâne, la scara timpului, un deschizător de drumuri, dar și un alergător de cursă scurtă care, din nefericire, și-a dorit prea mult să performeze la maraton.