Ordinea liberală europeană care a apărut după al Doilea Război Mondial şi s-a răspândit după prăbuşirea Uniunii Sovietice este acum atacată atât din interior, cât şi din exterior. Uniunea Europeană -proiectului continental central- a devenit un sac de box pentru politicienii oportunişti, deoarece sentimentul anti-UE a devenit parte a platformei populiste.

Din cenuşa Brexit-ului apare oare o nouă putere globală(!?) Guvernele iliberale deţin puterea în Ungaria şi Polonia, iar partidele de extremă dreaptă au făcut pentru scurt timp parte din guvernele de coaliţie din Austria şi Italia. Liderii centrişti par să nu poată veni cu un răspuns la imigraţie care să îi unească şi nu să îi înstrăinează mai mult pe alegători. Pandemia de coronavirus, cel puţin iniţial, a evidenţiat în continuare dificultăţile UE de a oferi răspunsuri colective eficiente la o criză care a măcinat Europa. Lideri precum preşedintele francez Emmanuel Macron şi cancelarul german Angela Merkel încearcă să facă faţă provocărilor, de acasă, din partea partidelor de opoziţie de dreapta. Aceştia caută, de asemenea, să salveze iniţiativele internaţionale majore, inclusiv acordul climatic de la Paris, şi să poziţioneze Europa ca un pol de independenţă într-o lume din ce în ce mai multipolară. Pentru a atinge acest obiectiv, UE va trebui să-şi depăşească diviziunile interne şi să combată ameninţările exterioare pentru a articula o politică externă şi de securitate colectivă coerentă, susţinută de un factor de descurajare militar credibil. 

De aceea se bate monedă pe conceptul de autonomie strategică elaborat de preşedintele Macron. Beijingul şi-a exprimat furia după ce Donald Trump a promulgat măsuri de consolidare a sprijinului Statelor Unite pentru Taiwan şi Tibet, incluse într-un pachet de ajutor şi cheltuieli de pandemie în valoare de 2,3 trilioane de dolari, măsuri care lovesc în două puncte extrem de sensibile ale puterii de la Beijing. Taiwan Assurance Act din 2020 şi Tibetan Policy and Support Act din 2020, conţin ambele un limbaj inacceptabil pentru China, inclusiv sprijinul SUA pentru participarea semnificativă a Taiwanului în organismele Naţiunilor Unite şi vânzarea cu regularitate de arme către Taipei. China a urmărit din ce în ce mai alarmată politicile americane pentru Taiwan, insula autoguvernată şi revendicată de Beijing, precum şi criticile Washingtonului la adresa guvernării Beijingului în Tibetul izolat, condus cu o mână de fier din 1950,  tensionând în continuare o relaţie sub presiune intensă asupra comerţului şi a drepturilor omului. Ce va urma în Administraţia Biden va fi diferit? Nu. Odată pornit bulgărele de zăpadă al ”delocării economice” acesta se va rostogoli.

Alte nenumărate ameninţări externe, sub diferite forme, vin din Europa din partea preşedintelui rus Vladimir Putin care persistă în încercările sale de a destabiliza ordinea europeană. Ostilitatea preşedintelui american Donald Trump faţă de parteneriatele europene tradiţionale ale Americii, inclusiv presiunea asupra membrilor NATO pentru a-şi spori cheltuielile de apărare şi ameninţările de a deschide un nou război comercial cu UE, au subminat legăturile transatlantice pe tot parcursul preşedinţiei sale. Şi acum UE trebuie să navigheze într-o relaţie cu China care devine din ce în ce mai complexă şi contradictorie, combinând domenii de cooperare cu elemente de rivalitate strategică şi confruntare. Între timp, UE rămâne nu numai un spectator ci chiar o victimă în confruntarea continuă dintre Statele Unite şi China, arătând cât de dificil va fi blocului să obţină influenţa globală pe care o caută unii dintre membrii săi. De fapt oficialii UE resping criticile privind grăbirea unui acord cu China fără a consulta SUA, subliniind că Washingtonul şi-a asigurat propriul acord comercial şi de investiţii sub preşedintele Trump şi că UE încearcă pur şi simplu să obţină condiţii similare de acces pe piaţă, ceea ce ar permite Bruxelles-ului şi Washingtonului să îşi coordonează politicile din China dintr-un punct de plecare similar. Ce va însemna acest lucru pentru relaţia transatlantică în noua administraţie Biden? 

Jake Sullivan, consilier pentru securitate naţională al preşedintelui ales al SUA, Joe Biden, a trimis un mesaj pe Twitter referindu-se la propusul acordul UE-China. El a cerut „o consultare timpurie cu partenerii europeni cu privire la preocupările comune referitoare la practicile economice ale Chinei”.De asemenea, Casa Albă s-a opus acordului, dar a avut puţine pârghii în rândul europenilor pentru a-l bloca. Administraţia Trump a încercat de luni de zile să izoleze China şi companiile sale, anunţând noi restricţii pentru cele legate de Armata Populară de Eliberare şi asta ca să oprească tendinţa unor ţări încă dispuse să angajeze chinezii. Decizia europenilor de a trece cu vederea obiecţiile din tabăra lui Biden a fost un indiciu că relaţiile cu Statele Unite nu se vor repara automat în raport cu ”bonomia relativă” care a predominat în timpul administraţiei Obama.

În septembrie anul acesta, şeful producătorului german de cipuri Infineon a declarat pentru CNBC că tensiunile SUA-China sunt „o mare preocupare”. De asemenea acesta a declarat pentru Financial Times: „Europa trebuie să fie atentă să nu fie zdrobită în competiţia pentru dominaţie tehnologică dintre SUA şi China[1]. Directorii firmelor IT din Europa ies la atac şi lansează o serie de acuzaţii dure la adresa Statelor Unite, care se luptă cu China pentru supremaţia economică mondială. SUA folosesc sancţiuni pentru a-i exclude pe europeni din China, susţin aceştia, potrivit Financial Times. În aceste noi condiţii o serie de întrebări se ridică din noianul de probleme internaţionale. Cu Brexitul oficial antamat, cum va arăta în cele din urmă relaţia comercială permanentă dintre UE şi Marea Britanie? Va depăşi UE obstacolele sale interne în calea progresului în ceea ce priveşte cooperarea în domeniul apărării şi integrarea fiscală? Se vor îmbunătăţi legăturile transatlantice sub noua administraţie a preşedintelui ales al SUA, Joe Biden? Ce se va alege de poziţia Marii Britanii după Brexit pe arena internaţională? 

Acordul UE-UK

Cinci ani de incertitudine economică pentru gospodăriile individuale şi pentru companii, ani care au început cu referendumul Brexit din 2016 s-au încheiat. Uniunea Europeană şi Regatul Unit au ajuns la un acord de liber schimb care acoperă majoritatea bunurilor, dar doar un număr limitat de servicii. Aceasta înseamnă că producătorii din Uniunea Europeană şi Marea Britanie vor putea continua să tranzacţioneze bunuri între ei începând cu 1 ianuarie 2021, fără nicio cotă sau tarif, iar scenariul puternic perturbator al comerţului conform tarifelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului a fost evitat. Dimpotrivă, sectorul serviciilor (care reprezintă aproximativ 80% din economia britanică) va avea acces limitat la piaţa unică a UE. La 24 decembrie, Bruxelles şi Londra au anunţat un acord de liber schimb după nouă luni de negocieri. Anunţul a venit cu doar o săptămână înainte de ieşirea britanică de pe piaţa unică programată pe 31 decembrie. Pe lângă comerţ, acordul acoperă cooperarea în domenii precum energia nucleară, interconectările energetice, aviaţia, pescuitul, poliţia şi afacerile judiciare. 

Şi, deşi susţinătorii Brexit au sperat că părăsirea UE îi va ajuta să scape de reglementările rigide ale pieţei blocului, realitatea este că întreprinderile britanice vor trebui să le respecte în continuare pentru a continua să exporte în ţările UE. Şi acum, Marea Britanie nu va avea nici un rol în modelarea lor.

Acordul va fi supus votului Consiliul European, care reprezintă guvernele UE şi Parlamentului britanic. Votul din Parlamentul European va avea loc în ianuarie, ceea ce înseamnă că acordul comercial va intra în vigoare doar provizoriu de 1 ianuarie, în aşteptarea confirmării complete a parlamentarilor UE. Comisia Europeană a fost în contact permanent cu guvernele UE în timpul negocierilor, ceea ce înseamnă că probabil Consiliul European va ratifica acordul. În Regatul Unit, Partidul Conservator al primului ministru Boris Johnson controlează o majoritate confortabilă de locuri în Parlament, iar unii membri ai Partidului Laburist din opoziţie ar putea vota şi ei pentru acord. Implementarea provizorie a acordului va crea o oarecare incertitudine cu privire la viitorul său, dar Parlamentul European probabil îl va ratifica având în vedere capitalul politic semnificativ pe care l-a investit Comisia Europeană. Nu voi relua datele Acordului pe care le găsiţi în majoritatea publicaţiilor. 

Scoţia şi Irlanda de Nord, două viitoare probleme ale Marii Britanii (!?)

Un singur lucru vreau să evidenţiez referitor la Scoţia. Un referendum de independenţă din 2014 a decis ca Scoţia să rămână în Marea Britanie, iar guvernul britanic rezistă presiunilor pentru a organiza un al doilea vot deşi sondajele de opinie arată că majoritatea scoţienilor încă susţin acest punct de vedere. Boris Johnson spune ”că doar un referentul într-o generaţie este posibil”. Lipsa voinţei de a organiza un al doilea vot a sporit sprijinul pentru independenţa Scoţiei. În ultimul an, numărul scoţienilor care declară în sondaje că sunt în favoarea independenţei faţă de Marea Britanie a crescut odată cu fiecare sondaj (a ajuns la peste 50%) iar din vara acestea sondajele au sugerat că o majoritate ar renunţa la Marea Britanie. Din punct de vedere strategic Scoţia ar putea fi esenţială în orice raţionament pe poziţia de “bază militară strategică avansată” la intrarea în Atlantic. Este o garanţie  pentru investiţii militare specifice: baze militare aeriene şi maritime (baze pentru submarine), dispunând de capacităţile necesare pentru a controla spaţiul maritim şi aerian occidental european.

Avantajele specifice ale Scoţiei sunt în primul rând militare, deoarece acolo se află deja baze ale armatei, inclusiv cele pentru flota de submarine strategice nucleare ale Marii Britanii sau baze aeriene precum cea de la Lossiemouth, foarte bine dotată şi pregătită să ”cazeze” noul escadron de Poseidon P-8a[2]. Irlanda de Nord face parte din Marea Britanie, iar Republica Irlanda rămâne în UE. Plecarea Regatului Unit din UE ar însemna în circumstanţe normale o frontieră vamală care apare între cele două. Acea graniţă a fost în trecut un loc de conflict între republicani militanţi care favorizau o Irlanda unită şi unioniştii care doreau să păstreze legăturile nordului cu Marea Britanie. Cele două părţi s-au angajat să găsească modalităţi de a evita apariţia unei frontiere a cărei reapariţie a fost considerată ca un probabil pericol al ”deraierii” Acordului de pace din Vinerea Mare din 1998 care a pus capăt conflictului de pe insulă. Soluţia finală, care a fost inclusă în acordul de retragere încheiat în 2019, a menţinut practic Irlanda de Nord în zona economică a UE, rămânând în mod legal pe teritoriul vamal al Regatului Unit. În practică, asta înseamnă că vor trebui efectuate verificări asupra anumitor mărfuri care călătoresc din Marea Britanie în Irlanda de Nord pentru a se asigura că respectă normele UE.

Deocamdată astea par a fi problemele cele mai importante care vor marca politica Marii Britanii după Brexit. Acest acord pune totuşi capăt perioadei de turbulenţe politice şi economice care a început cu referendumul Brexit din iunie 2016. Uniunea Europeană şi Regatul Unit vor continua să negocieze/renegocieze aspecte ale relaţiei bilaterale care rămân neadresate, precum şi disputele bilaterale care pot să apară în timpul implementării sale. Dar, cu un acord de liber schimb, Brexit-ul va deveni în cele din urmă o problemă secundară în politica europeană. Din 2016, grupurile de afaceri, sindicatele, fermierii, asociaţiile de consumatori şi alte grupuri au cerut claritate Uniunii Europene şi Regatului Unit cu privire la relaţia lor viitoare. Brexit-ul a fost, de asemenea, un factor dominant al politicii britanice şi, într-o măsură mult mai mică, a politicii UE cu excepţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est care şi-au pus problema migraţiei propriilor cetăţeni la muncă în Marea Britanie (vezi cerinţele României privind circulaţia forţei de muncă). 

Ce rămâne în urma Brexitului: un Acord cu UE (care are mari probleme în interiorul lui) şi conceptul  „Marea Britanie Globală” /”Global Britain” 

Încă de la referendumul din 2016, Boris Johnson, Thereza May la fel ca şi alţi politicieni ai Partidului Conservator au prezentat Brexitul ca primul pas către construirea unei noi „Britanii Globale”. Aşa cum a declarat Johnson într-un discurs de la sfârşitul anului 2016, arătând către China,  „Marea Britanie nu se limitează imediat la hinterlandul european, pe măsură ce vedem creşterea noilor puteri”.Şi aşa putem spune că 2021 ar putea intra în istorie ca un punct de cotitură în politica externă britanică. Adevărul este că unele dintre punctele slabe ale politicii externe ale Marii Britanii preced referendumul din 2016. Lovit succesiv de criza financiară globală, care a dus la măsuri dure de austeritate, şi de două referendumuri extrem de divergente – primul despre independenţa Scoţiei în 2014 şi apoi, în mod fatal, asupra plecării Marii Britanii din UE – atenţia oficialilor din Downing Street nu a fost întotdeauna la politica externă. Uneori, acest lucru a impus ca Marea Britanie să facă un pas înapoi pe plan internaţional, fie a fost depăşită cu totul de evenimente.Pe plan intern, politica externă britanică s-a trezit închisă de forţe negative.

Austeritatea a dus la o reducere dramatică a bugetului şi, prin urmare, a amprentei şi capacităţii Ministerului de Externe al Marii Britanii între 2010 şi 2015. Analiza geopolitică deficitară din cadrul guvernului a determinat-o să interpreteze greşit echilibrul puterilor din Europa, probabilitatea conflictelor în vecinătatea Europei, eroziunea lentă a încrederii publice în sistemul multilateral şi natura creşterii rapide a Chinei. Între timp, încercările de reformare a procesului decizional de politică externă au fost lente, inconsistente şi nu au reuşit să producă îmbunătăţiri durabile. David Cameron, când era prim-ministru, a creat în 2010 Consiliul Naţional de Securitate pentru a oferi miniştrilor şi înalţilor oficiali o contribuţie mai mare la strategia globală a ţării. Totul a funcţionat bine pentru o vreme, dar şi-a pierdut importanţa de îndată ce Cameron a părăsit Downing Street în 2016.

Dezbaterea de politică externă din Parlament a suferit în ultimii 15 ani de dezacorduri şi diviziuni puternice în cadrul şi între cele două partide majore. Ca urmare a acestor forţe, chiar înainte de Brexit, Regatul Unit se trezise lăsat în afara jocului geopolitic pentru unele din evenimente cheie derulate.  A lipsit de la negocierile nereuşite conduse de miniştrii de Externe francezi, germani şi polonezi în februarie 2014 pentru a dezamorsa criza din jurul Revoluţiei Euromaidan din Ucraina, mişcarea de protest antiguvernamental de o lună care l-a determinat în cele din urmă pe preşedintele sprijinit de Rusia, Viktor Ianukovici, să fugă din ţară. Apoi, după izbucnirea războiului din estul Ucrainei, Marea Britanie s-a trezit, prin propria sa neatenţie, exclusă din discuţiile informale cunoscute sub numele de Formatul Normandia, unde Franţa şi Germania au încercat să negocieze o încetare a focului între Ucraina şi Rusia, negociere care în final a sprijinit separatiştii din estul Ucrainei. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că Marea Britanie este o putere cheie a NATO şi garantul integrităţii teritoriale ucrainene în conformitate cu Memorandumul de la Budapesta din 1994. În calitate de prim-ministru la acea vreme, David Cameron a interpretat greşit aceste crize. Cedarea treptată a rolului Marii Britanii de conducere diplomatică regională