O nouă Primăvară arabă se profilează la orizont. Orientul Mijlociu Lărgit a reintrat în zona mişcărilor de protest. Ele nu sunt datorate politicii americane ele sunt datorate condiţiilor economice din statele musulmane şi a luptei pentru putere între Arabia Saudită, Turcia şi Iran. Că aceste mişcări sunt în Liban sau în Gaza, în Irak sau în Iran ele se răspîndesc cu repeziciune şi aduc noi elemente de instabilitate într-o zonă şi aşa măcinată de războaie. Ce înseamnă pentru Orientul Mijlociu Lărgit recentele mişcări din Iran? Iranul a fost acuzat de răspândirea instabilităţii în Irak, Siria, Liban şi Yemen prin miliţiile sale şiite, aşa numiţii proxi.

A venit acum rândul vecinilor. Există multe grupări şi ţări din regiune care au interesul de a încuraja protestele de la Teheran. Protestele majore din Iran ar putea, într-o succesiune de tip domino, să încurajeze la rândul lor protestele din alte ţări, mai ales dacă protestatarii iranieni vor reuşi să profite de preluarea unor proprietăţi ale statului. De exemplu, jurnalistul german Julian Ropcke, de la Bild, susţine că, la 30 decembrie 2017, protestatarii „au preluat oraşul Kashan“, inclusiv secţia de poliţie. Merg protestele dincolo de opţiunile unor „hardlineri(duri) şi moderaţi“? Protestele au arătat că există o mare cantitate de frustrare în Iran care depăşeşte naraţiunea simplistă a „hardlinerilor“ şi „moderaţilor“, prin care multor analişti occidentali le place să vadă Iranul. Spre deosebire de protestele din 2009, în care protestatarii au fost văzuţi în mare măsură în calitate de partizani politici ai „moderaţilor“, aceste proteste, până acum, par a fi fără lideri şi neconfirmate de accente politice, dar au dezvăluit problemele economice şi nemulţumirea pe scară largă faţă de regimul islamist, mişcările deţinând susţinători într-un spectru larg al populaţiei. Lucrurile în Orientul Mijlociu Lărgit sunt într-o continuă mişcare şi nu poţi prevedea unde va izbucni o nouă tornadă. Împărţirea arbitrară de-a lungul timpului, prin diferite tratate, a Orientului nu face altceva decît să aducă la suprafaţă din cînd în cînd nemulţumirile populaţiei faţă de actuala situaţie. O întrebare se naşte după toate evenimentele de la finele anului 2017? Va rămîne ONU soluţia de mediere în Orientul Mijlociu lărgit sau ne aflăm la o răscruce, la fel ca în anii 30, când Societatea Naţiunilor a început să se destrame?

Înfiinţarea ei s-a datorat preşedintelui SUA, Woodrow Wilson, care, între cele 14 puncte prezentate în sesiunea comună a Congresului american, din 8 ianuarie 1918, a menţionat, la ultimul, constituirea unei organizaţii care să vegheze la securitatea globală. Discursul a fost rostit cu aproximativ zece luni înainte ca Armistiţiul cu Germania să încheie Primul Război Mondial, dar declaraţia celor 14 puncte a devenit baza termenilor capitulării Germaniei, aşa cum au fost negociaţi la Conferinţa de pace de la Paris, din 1919, şi cum au fost legiferate prin Tratatul de la Versailles. Până la urmă, doar 4 puncte au fost adoptate complet în reconstrucţia postbelică a Europei, iar Statele Unite au refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles. Conferinţa de Pace de la Paris a permis înfiinţarea Societăţii Naţiunilor la data de 25 ianuarie 1919, având ca scop impunerea unei păcii ca urmare a Primului Război Mondial. Congresul SUA a refuzat să aprobe pactul de pace şi participarea SUA la Societatea Naţiunilor deşi preşedintele Woodrow Wilson era iniţiatorul.

Decizia preşedintelui Donald Trump şi reacţia Turciei

Preşedintele Donald Trump a recunoscut Ierusalimul drept capitală a statului Israel îndeplinind o rezoluţie a Senatului american din 1995 pe care preşedinţii anteriori au amânat-o, din 6 în 6 luni, de fiecare dată cînd trebuia semnată. Astfel, preşedintele Trump şi-a îndeplinit o promisiune din campania electorală. De fapt preşedintele american şi-a îndeplinit punct cu punct promisiunile din campanie cu excepţia schimbării Legii sănătăţi cunoscută sub denumirea de Obama care. Secretarul de Stat Rex Tillerson spunea referitor la recunoşterea Ierusalimului ca şi capitală a statului Israel: „Acest lucru are legătură cu legile SUA şi este o decizie a SUA. Fiecare ţară are dreptul să decidă ce vrea să decidă referitor la ambasada proprie din Israel.“ Anunţul lui Trump a provocat accente de furie în întreaga lume arabă, dar şi dezacordul câtorva aliaţi majori ai SUA, inclusiv Anglia şi Franţa, cu toate că acestea au fost ulterior nuanţate. Decizia preşedintelui Donald Trump a atras o reuniune de urgenţă, a unor lideri ai lumii islamice, care s-au adunat la Istanbul sub bagheta magică a preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan. Nu toţi din cei 57 de preşedinţii de state care compun Organizaţia Conferinţei Islamice au fost prezenţi la Istanbul. Dintre cei prezenţi putem cita pe: preşedintele Azerbaijianului Ilham Aliyev, preşedintele palestinian Mahmoud Abbas, preşedintele Bangladeshi Abdoul Haid, preşedintele Iranului Hassan Rouhani şi regele Iordaniei Abdullah II. Alături de aceştia au mai fost prezenţi 25 de miniştri de externe din state precum Egipt, Emiratele Arabe Unite, Maroc şi Kazakhstan. Comunicatul rezultat din această întâlnire ne spune că ţările participante:

„Resping şi condamnă în modul cel mai ferm termenii deciziei unilaterale a Preşedintelui SUA care recunoaşte Ierusalimul drept aşa-numită capitală a Israelului, puterea de ocupaţie“.

De asemenea comunicatul menţionează ca „toate statele lumii să recunoască Statul Palestina precum şi Ierusalimul de est drept capitala sa aflată acum sub ocupaţie“. Graba cu care preşedintele Recep Tayyip Erdogan a convocat acest summit extraordinar nu face altceva decât să devoaleze dorinţa Ankarei de a conduce lumea islamică într-o luptă pentru dominaţia Orientului Mijlociu Lărgit.

Abia finalizată lupta împotriva ISIS un nou front se deschide pe ruinele unui proces de pace care oricum nu mai funcţiona. La sfârşitul războiului din 1948, linia armistiţiului a împărţit Ierusalimul în două: partea de vest controlată de Israel şi partea estică (care cuprindea oraşul vechi şi care conţine importante aşezăminte religioase evreieşti, musulmane şi creştine) în custodia Regatului Iordaniei. Odată cu Războiul de Şase Zile din 1967, întregul oraş a intrat sub controlul Israelului. Decizia de recunoaştere a Ierusalimului ca şi capitală a Israelului a fost greu de luat, la Washington, iar o parte din membrii Administraţiei de la Casa Albă nu au agreat-o sau cel puţin aşa a relatat CNN. Rex Tillerson, secretarul american de Stat, James Mattis, secretarul pentru Apărare, şi Mike Pompeo, directorul CIA, au avut obiecţii asupra deciziei de recunoaştere a Ierusalimului drept capitală a Israelului şi mutarea ambasadei SUA în oraşul disputat, potrivit unor surse din Administraţia Trump citate de CNN.

Pe de altă parte, Jared Kushner, ginerele lui Trump şi emisarul american pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, dar şi Jason Greenblatt, emisarul special al SUA în regiune, s-au pronunţat în favoarea recunoaşterii Ierusalimului drept capitală a Israelului, însă au recomandat amânarea mutării ambasadei, au declarat aceleaşi sursele citate. Potrivit unui document al Departamentul de Stat, citat de Agenţia de presă Reuters, Statele Unite au solicitat Israelului să-şi tempereze răspunsul la decizia preşedintelui Donald Trump de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului, întrucât Washingtonul analizează reacţiile şi potenţialele ameninţări referitoare la decizie. În acest timp la Departamentul de Stat s-a constituit un task-force/grupă care analizează evoluţiile internaţionale cu referire la decizia preşedintelui SUA.  Într-un alt mesaj, de data asta pentru capitalele europene, Departamentul de Stat al SUA susţine că decizia lui Donald Trump nu a prejudiciat aşa-numitele probleme de statut final, pe care israelienii şi palestinienii trebuie să le stabilească printr-un acord de pace. Aprobarea de către Statele Unite a cerinţei Israelului ca întreg Ierusalimul să fie capitala ţării întrerupe politica americană din ultimele decenii, potrivit căreia statutul oraşului trebuie decis în negocierile cu palestinienii, care vor ca Ierusalimul de Est să fie capitala viitorului lor stat. Deocamdată părerile în cadrul comunităţii internaţionale sunt diverse în ceea ce priveşte recunoaşterea suveranităţii israeliene asupra întregului oraş Ierusalim.

David Satterfield, asistent secretar de stat adjunct al afacerilor din Orientul Apropiat, a spus că:

„Deşi Statele Unite recunosc Ierusalimul drept capitală, nu au luat nicio poziţie cu privire la ceea ce ar trebui să fie în cele din urmă graniţele oraşului.“

Şi totuşi Donald Trump nu a descris Ierusalimul ca o capitală nedivizată a Israelului, aşa cum fac în mod obişnuit israelieni. Şi asta lasă loc de manevră în cadrul negocierilor, dacă cele două părţi se vor aşeza la masa discuţiilor. Preşedintele Donald Trump a susţinut în discursul său că „transferarea ambasadei reflectă realitatea din Israel şi că nu va submina eforturile administraţiei sale de a relua negocierile în vederea soluţionării conflictului israelo-palestinian“. În schimb, Israelul consideră că Ierusalimul este capitala sa eternă şi indivizibilă şi doreşte ca toate ambasadele să se mute acolo. Palestinienii, însă, doresc ca sectorul estic al oraşului să devină capitala unui stat palestinian independent. Deocamdată Ierusalimul de est a fost capturat de israelieni în războiul din din 1967 şi anexat într-o mişcare care nu a fost recunoscută niciodată la nivel internaţional.

Rolul Arabiei Saudite în procesul de pace

Spre deosebire de predecesorii săi care au vizitat mai întâi Mexicul sau Canada, Donald Trump a preferat să facă prima vizită oficială în Orientul Mijlociu la Riad. În Europa, preşedintele american, a început cu Polonia drumul spre Bruxelles. Poate că republicanii şi-au adus aminte de 2003 cînd Donald Rumsfeld a împărţit Europa în cea Nouă şi cea Veche. Sunt puncte de reper sau pur şi simplu aşa a fost alcătuită agenda? Nu, sunt noile repere ale unei administraţii republicane dure care pune pe primul plan nu numai America First, dar şi puterea americană, într-o lume pe care Moscova şi Beijingul o doresc multipolară. America se schimbă şi nu va mai arăta ca acum, în următorii doi ani. Faptul că America are instituţii consolidate este garaţia că nu va capota indiferent de ce preşedinte/administraţie republicană sau democrată are în frunte.

Preşedintele Donald Trump a inversat decenii de politică americană prin recunoaşterea oficială a Ierusalimului şi a obligat Departamentul de Stat să înceapă procesul de mutare al Ambasadei SUA din Tel Aviv în oraşul sfânt, un proces care conform declaraţiei Casei Albe va dura câţiva ani. Aici intervine rolul Arabiei Saudite. Lupta pentru retrasarea hărţilor în Orientul Mijlociu în perioada post-ISIS nu se dă doar în jurul terenurilor petroliere din Siria sau a celor din Kurdistanul irakian, ci şi în palatale somptuoase de la Riad. Evenimentele de la Riad oferă personaje, drame şi comploturi ale unui adevărat blockbuster. Tânărul prinţ Salmman a preluat întreaga putere, demisia dramatică şi întoarcerea primului ministru libanez a creat confuzie în Orient dar şi în Europa, vecinii ostili saudiţilor, precum Iranul şi Turcia, derulează manevre de intimidare, încarcerarea miniştrilor şi a prinţilor saudiţi acuzaţi de corupţie elimină advresarii incomozi, iar fostul inamic-Israelul- este privit ca un aliat probabil.

Povestea de mai sus, ca şi atâtea evoluţii din lumea de astăzi, ar fi fost de necrezut acum câţiva ani. La recentul summit al OIC de la Istanbul, saudiţii au trimis doar pe ministrul pentru afaceri religioase. Aliaţii saudiţilor, Egiptul şi Bahrainului au urmat exemplul prin trimiterea de reprezentanţi numai la nivelul ministerului de extern sau a altor ministere. Bahrain a trimis ministrul justiţiei, în timp ce Emiratele Arabe Unite au trimis un reprezentant al ministerului de externe. Qatar şi Iran au fost reprezentate la summit-ul OIC la cel mai înalt nivel, cu participarea emirului şi a respectivului preşedinte.Kuweit, care a încercat să medieze între Qatar şi Arabia Saudită, a fost printre cele 23 de ţări care au trimis un şef de stat la summit-ul de urgenţă al OIC.Participarea la summit a indicat faptul că OIC, înfiinţată în 1969 după un atac care şi-a propus incendierea Moscheei Al-Aqsa din Ierusalim, rămâne un corp profund divizat şi ineficient, în care statele membre nu sunt în măsură să pună deoparte diferenţele şi să reprezinte comunitatea islamică cu o singură voce .

Ar fi luat preşedintele Trump această decizie istorică fără un sprijin regional consistent din partea Arabiei Saudite? Bine înţeles că nu. Trimisul preşedintelui Donald Trump în Orient, Jared Kushner, a avut mai multe discuţii cu prinţul Salmman. Se vorbeşte chiar de un plan de pace stabilit de cei doi privind Ierusalimul. Sursele spun că într-una din variante capitala Palestinei ar putea fi la graniţa Ierusalimului de Est în localitatea Abu Dis iar situaţia refugiaţilor de după războiul din 1967 va fi soluţionată permiţându-le reîntoarcerea acestora la casele lor. Referitor la graniţe se va ajunge la o înţelegere apropriată de cea din 1967. O altă variantă este aceea ca statul Palestina să se constituie în Fâşia Gaza la care se vor adăuga o serie de teritorii din Peninsula Sinai cedate de Egipt. În această variantă ca şi în prima rămân, deocamdată, în discuţie, statutul Ierusalimului şi cel al Cisiordaniei.

În străinătate, saudiţii sunt angajaţi într-un război rece cu un Iran oportunist, care exploatează greşelile Riadului în Yemen şi Qatar şi exacerbează un sectarism sunnit-şiit periculos pentru întreaga regiune.

Regele Salman şi prinţul Mohammed bin Salman par să fi stabilit un nou record de viteză pentru a convinge administraţia Trump că ei deţin cheile pentru război, pace şi transformarea regiunii Orientului Mijlociu Lărgit. Ultima administraţie care au adoptat în mod constant politici pro-saudite a fost cea preşedintelui Franklin Delano Roosevelt. La urma urmei, saudiţii au fost mult timp un partener de securitate important şi un furnizor de energie critic pentru America. De la venirea la Casa Albă, preşedintele Donald Trump a intensificat sprijinul pentru campania saudită împotriva Houthis din Yemen, susţinuţi de Iran; a încercat să împingă Qatarul să-şi alinieze politicile cu cele ale Riadului; şi nu a criticat politica privind drepturile omului în Arabia Saudită. Într-adevăr, ca răspuns la curăţenia pe scară largă a lui Mohammed bin Salman când miniştrii, liderii militari şi de afaceri, reprezentanţii mass-media au fost arestaţi pentru corupţie, Trump a susţinut public campania, indicând faptul că Arabia Saudită ştie exact ce face. Kushner a fost în Arabia Saudită, într-o vizită neanunţată, chiar înainte ca măsurile anticorupţie să fie luate. Pe scurt, preşedintele american pare să fi transformat Arabia Saudită într-un fel de punct de sprijin al civilizaţiei occidentale – un bastion împotriva Iranului şi o forţă-cheie în politicile administraţiei care vor fi anunţate privind procesul de pace, toate fără a ţine seama de modul în care politicile saudite pot să susţină interesele SUA sau regiunea în general. Este un pariu mare a lui Trump. Presupunând că Arabia Saudită supravieţuieşte acestei tulburări, Mohammed bin Salman ar putea fi rege timp de 50 de ani. În mod evident, Arabia Saudită va trebui să se schimbe. Arabia Saudită are nevoie de economie diversificată (piesa centrală a planului Vision 2030 al lui Mohammed bin Salman) şi de moderarea islamului dur (prinţul a indicat că doreşte să facă acest lucru).

Toate aceste titluri sunt pozitive. Singura problemă este că Mohammed bin Salman a subminat tradiţiile consensului în familia regală care au asigurat continuitatea şi stabilitatea. Ce va urma rămâne de văzut. În străinătate, saudiţii sunt angajaţi într-un război rece cu un Iran oportunist, care exploatează greşelile Riadului în Yemen şi Qatar şi exacerbează un sectarism sunnit-şiit periculos pentru întreaga regiune. Cel mai recent gambit al Arabiei Saudită – car