turcia-iranÎn mijlocul schimbărilor istorice din Orientul Mijlociu relația dintre Turcia și Iran se deteriorează vizibil. Între cele două țări părea că se instalase o pace durabilă. Conflictele din Siria, Irak și Bahrain cât și decizia Ankarei de a găzdui elemente ale scutului antirachetă al NATO au deteriorat relația dintre cele două.Turcia și Iranul luptă pentru hegemonia în Orientul Mijlociu. În Siria, Turcia l-a adandonat pe preşedintele Bashar al-Assad, şi conduce acum eforturile internaţionale de a susţine opoziţia siriană(deși serviciile secrete fac un joc dublu).

Prin contrast, Iranul, rămâne unul dintre puţinii susţinătorii ai regimului Assad, şi continuă să furnizeze arme și militari din Garda Revoluționară (Pasdaran) în sprijinul forţelor de securitate siriene în a strivi cu brutalitate protestele.Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, partidul de guvernământ din Turcia, a recalibrat politica sa față de Iran. Siria și Irakul au devenit mărul discordiei și au ascuțit lupta dintre cele două pentru supremație în Orient.Cel puţin oficial, Turcia susţine că dialogul cu Teheranul este deschis și se poartă la nivel guvernamental, el situîndu-se dincolo de suspiciunile reciproce care au caracterizat relațiile dintre cele două ţări în ultimele decenii. În schimb, unele declaraţii recente ale oficialilor turci, sugerează o imagine mult mai complexă.

În februarie, la o întâlnire a liderilor partidului Justiţie şi Dezvoltare, vicepriministrul Bulent Arinc a criticat politica Iranului de sprijin pentru preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, în ciuda represiunii sângeroase duse de guvernului sirian față de proprii cetățeni.Acest fapt reprezintă o schimbare de ton importantă față de 2009, când preşedintele turc Abdullah Gul a fost printre primii liderii mondiali care l-au felicitat pe preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, la realegerea sa. În 2010 Ankara a votat împotriva sancţiunilor adresate Iranului în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, răcindu-și relațiile pe care Ankara le avea cu Washingtonul.

Ştirile din media Turcă au început să trateze dorința Iranului de hegemonie regională dar și faptul ca acesta a devenit piața principală de armament de unde Siria se aprovizionează, tranzitul acestora efectuându-se pe teritoriul turcesc, de bande teroriste. Unele scenarii din articolele turcești sugerează o pregătire a Gărzilor Revoluţionare pentru a declanșa operațiuni teroriste pe teritoriul Turciei, în special în zona kurdă.Premierul turc, Recep Tayyip Erdogan “se simte personal înșelat de iranieni …“. Premierului turc este un politician versat care îi place să câștige dar căruia i-a placut și riscul, asumat inițial, în relația cu Teheranul. În mod cert situația actuală nu convine Ankarei.

Odată cu retragerea trupelor americane din Irak şi escaladarea tensiunilor sectare, interesele divergente ale Turciei și ale Iranului au ajuns în prim-plan în această ţară. Iranul a sprijinit deschis Shi’a Dawa, partidul preşedintelui Nuri Kamal al-Maliki, în 2010, cu ocazia alegerilor parlamentare, în timp ce Turcia a susținut facţiunea sunnită, prin sprijinirea coaliției pan-arabe Iraqqiya, coaliţia liderului irakian Ayad Allawi. De remarcat că Ankara a încercat să treacă oprească împărțirea sectară a Irakului în timp ce Teheranul a sprijint susținut sectarismul.

Turcia şi Iranul au avut, de asemenea, interese divergente în Bahrain. Iranul a încercat să influenţeze în mare parte etnicii siiți în mişcarea lor de protest față de autorități în timp ce Turcia a venit în sprijinul mișcării sunnite, monarhice, Al-Khalifa. Turcia își urmărește propriile relații economice. Avem de fapt, de-a lungul liniilor de demarcație dintre Turcia și Iran, granița dintre siiți și sunniți.

De-a lungul istoriei, Turcia și Iranul, în ciuda neîncrederii reciproce, au cultivat  o relație de cooperare. Deşi revoluţia islamică din 1979 din Iran a schimbat arhitectura regională, în plin Război Rece, Turcia membru NATO( Turcia a aderat la NATO acum 60 de ani în 1952), a fost una din primele țări care au recunoscut regimul de la Teheran și a refuzat să impună sncțiuni sau să asiste misiunea de salvare a ostaticilor americani din Iran. În mod similar, în timpul războiului Iran-Irak, Turcia a cultivat relaţii comerciale cu ambele părţi aflate în conflict. Mai mult, în 1990, Turcia şi Iran au semnat un acord în valoare de 24 miliarde dolari pentru importul de gaze, chiar în momentul în care se acuzau reciproc de sprijinirea organizaţiilor teroriste pe teritoriul național, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) în Turcia, şi Mujahadin Al -Khalk în Iran.

Circumspecția dintre cele două are totuși anumite limite. Teheranul a avertizat vehement Ankara față de amplasarea radarului de avertizare timpurie din cadrul sistemului de aparare antiracheta al NATO. Sistemul amplasat in Malatya, la aproximativ 640 de kilometri sud-est de Ankara, gestionat de angajati turci și americani este deja operațional. Deși generalii iranieni au reacționat dur la amplasarea radarului ei au cerut administrației de la Teheran să continue discuțiile bilaterale cu Ankara cu privire la programul nuclear iranian.

Schimburile comerciale între Iran şi Turcia, pe fondul relațiilor politice reduse ca intensitate, par să ofere prea puţin loc pentru cooperare. În timp ce schimburile comerciale dintre Turcia şi Iran au evoluat de la 1 miliard dolari în 2000 la 16 miliarde dolari anul trecut, cea mai mare parte constând din importurile turceşti de gaze naturale şi petrol, asociaţii în participaţiune între companiile turceşti şi iraniene, nu au reuşit să se materializeze proiecte mari.

Totuşi, în ciuda a numeroase puncte de fricţiune şi a rivalității în creştere, a rivalității lor de secole, nu ne așteptăm la izbucnirea unui conflictul direct între Ankara şi Teheran. Deocamdată Turcia trebuie să-și reseteze relațiile cu Tel Avivul și să fie parte a soluției din Siria și Irak. Provocările din Orientul Mijlociu nu sunt de fapt decât începutul războiului dintre siiți și suniți.

Siiții din afara Iranului au fost tratați întodeauna ca minoritate. Intervenția americană în Irak, care a dus la destrămarea regimului lui Saddam, a adus șiiților posibilitatea de a se exprima prin vot, ayatolahul Ali al-Sistani lansând sloganul „un om, un vot“, în urma caruia siiții au ajuns la putere. Aceasta victorie a trezit ambițiile electorale ale siiților și în țările vecine: în Arabia Saudită, Bahrein sau Liban. Reacția sunnită a fost imediată: atunci când a început razboiul din Liban, în vara anului trecut, Liga Arabă și în special Arabia Saudita nu s-au raliat Hezbollahului.

Creșterea rolului șiit în zona este exploatată de Iran, în drumul său spre obținerea hegemoniei regionale. Daca pâna în 2001 Iranul era blocat de un zid sunnit, cu Saddam Hussein în Irak și talibani în Afganistan, războiul a darâmat acest zid, deschizind calea ambițiilor iraniene. Liderii sunniți din regiune s-au simțit amenințați: regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a avertizat asupra pericolului creării unei „semiluni șiite în regiune“, iar fostul președintele egiptean, Hosni Mubarak, a atras atenția că loialitatea șiiților va fi întotdeauna către Iran, nu către statul arab ai cărui cetățeni sînt. Iranul, inclusiv prin vocea președintelui Mahmud Ahmadinejad, a încercat să își atragă însa și sprijinul sunnit, abordând problema palestiniană. Cu toate acestea, extremiștii sunniți wahabiti din al-Qaeda s-au întors împotriva șiiților din Irak.

Am spus de nenumărate ori că Primăvara Arabă va redesena Orientul Mijlociu. Da, dar aceasta a deschis Cutia Pandorei de unde războiul religios pornit acum 2000 de ani a ieșit. Musulmanii sînt divizati între siiți și sunniți, prin sînge și pentru motive teologice și politice. Cînd Profetul Mohamed a murit la sfârșitul secolului al VII-lea a lăsat în urma nu doar o religie, ci și un stat islamic în Peninsula Araba. Succesiunea a devenit rapid o problema, atât teologica cât și politică. Taberele s-au format rapid iar faptul acesta a dus la schisma în interiorul Islamului. Cei mai mulți musulmani susțineau că Profetul ar trebui succedat ca lider religios și politic – calif – de Abu Bakr, unul dintre camarazii cei mai apropiati ai lui Mohamed. Un grup mai puțin numeros considera că adevăratul urmaș al Profetului trebuia sa fie cineva din familia acestuia și l-au sustinut pe Ali, ginerele lui Mohamed. Musulmanii care cred în succesiunea lui Abu Bakr sînt suniții, iar cei care cred în succesiunea lui Ali sunt șiiți.

Ce înseamnă o relație tensionată între Teheran și Ankara pentru comunitatea internațională? Chiar  dacă relațiile turco-iraniene sunt din ce în ce mai încordate în acest moment, Turcia nu va avea o poziţie agresivă faţă de Iran așa cum și-ar dori Occidentul. La fel ca orice alt stat, Turcia îşi bazează politica externă pe o combinaţie de valori şi interese. Având în vedere legătura sa economică, geografică și istorică, interesele Turciei nu se vor alinia perfect cu cele ale Washingtonului sau Bruxelesului. Turcia continua să beneficieze de umbrela NATO în cazul unui Iran nuclear. Angajamentul NATO în apărarea Turciei poartă cu el un set de obligaţii reciproce faţă de interesele Alianței. Dislocarea echipamentelor radar în Turcia face parte din aceste obligații reciproce.