Incontestabil, unul dintre actorii cei mai importanți de pe scena politică europeană este Germania. Conferința de Securitate de la Munchen a relvat noul rol pe care Germania dorește să-l joace pe plan european și internațional. În discursul susținut la Munchen, președintele Germaniei Joachim Gauck a cerut conaționalilor ca țara lor să devină un actor important în relațiile internaționale și să acţioneze mai repede, decisiv şi substanţial în crizele externe. Vreau să văd Germania jucând un rol mai activ la nivel european şi în context global a precizat Joachim Gauck în cadrul conferinței. Germania, care poartă încă povara trecutului său nazist, la şapte decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, rămâne reticentă în ce priveşte trimiterea de trupe în teatre de operaţii, chiar şi în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii. În 2011, Germania nu a susţinut rezoluţia ONU privind intervenţia militară în Libia necesară pentru a proteja civilii împotriva regimului Gaddafi şi nici nu a participat în cadrul misiunii, atrăgându-şi critici din partea aliaților. Decizia a fost una care a cauzat  unei Europe din ce în ce mai fragmentate și în plină criză financiară. Berlinul s-a situat de partea Federației Ruse și a Chinei. Ministrul de externe de atunci Guido Westerwelle a justificat opțiunea prin riscurile mari la care sunt expuse trupele germane dar în spatele acestei justificări mesajul către aliați era de fapt reticența Berlinului de a se angaja militar în afacerile internaționale în zonele de conflict. După căderea Zidului Berlinului implicarea Germaniei în soluționarea problemelor europene și internaționale a fost extrem de redusă. Odată cu începutul conflictului din Irak, Germania a refuzat, alături de Franța să participe la operațiunile militare derulate împotriva lui Saddam Hussein. Așa a apărut conceptul de Noua Europă enunțat de secretarul apărării al SUA, Donald  Rumsfeld. Noua Europă era cea care s-a alăturat americanilor în lupta împotriva regimului lui Sadam Husseini. Erau țările ieșite din sisteme totalitare care știau bine ce însemnă dictatura pentru cetățenii lor și care doreau ca odată eliberate de sub protectoratul sovietic să nu se mai întoarcă acolo. Analistul geopolitic Robert D Kaplan, de la Agenția Stratfor spunea deunăzi, referitor la situația actuală din Europa de est, asediată de forța militară a Fedreației Ruse: Dată fiind istoria poloneză, Varşovia ar fi iresponsabilă să nu investească într-o formă de descurajare militară credibilă. Nu înseamnă că Polonia îşi face iluzia că poate învinge Rusia în război. Dar, la fel ca şi în cazul Taiwanului în faţa Chinei, logica dezvoltării unui sistem credibil de descurajare este de a face un potenţial război atât de costisitor pentru adversar încât să nu fie niciodată contemplat ca o opţiune viabilă. Mai mult, cred că Polonia niciodată nu a avut încredere în NATO sau în Europa. Întotdeauna a avut încredere doar în Statele Unite. Polonia şi România au participat în Afganistan şi Irak nu neapărat pentru că au aprobat aceste campanii, dar vroiau să demonstreze Pentagonului că sunt aliaţi de nădejde şi doreau să stimuleze, în schimb, implicarea Pentagonului în apărarea lor în caz de nevoie. Germania face parte din Vechea Europă. Președintele Gauck a cerut acum o prezență activă în viața internațională, inclusiv o prezență militară și ajustările necesare politicii externe a Germaniei. Vreau să văd Germania jucând un rol mai activ la nivel european și în context global a precizat Joachim Gauck, adăugând că este viziunea mea că trebuie să ne asumăm mai multă responsabilitate, fără a fi vorba de a încerca să ne impunem perspectivele. Ministrul de Externe german Steinmeier a aprobat și apoi a subliniat intervențiile președintelui Joachim Gauck și a ministrului Apărării, Ursula von der Leyen, declarând: Implicarea Germaniei la prevenirea crizelor trebuia să vină mai devreme și în termeni concreți. Apoi a precizat că: strategia wait-and-see (așteaptă și apoi acționează) nu este o opțiune chiar și în cazul în care soluția militară este ultimul resort. Frank-Walter Steinmeier este un politician care dorește o relație economică apropiată cu Moscova, fapt ce a îngrijorat Europa odată cu numirea lui ca ministru de Externe. Criza din Ucraina a schimbat această percepție,  răspunsul lui Steinmeier fiind mai nuanțat. Ministrul de Externe vrea ca politica tradițional conciliantă a Germaniei față de Federația Rusă să fie regândită. Dacă acest lucru se va concretiza Germania va intra într-o nouă eră a relațiilor internaționale. Partidul din care face parte ministrul de Externe este cel care sub conducerea lui Willy Brand a inițiat conceptul de Ostpolitik o politică de reconciliere față de URSS și de fostele state comuniste din Est. Pe termen lung politica de apropiere economică a diminuat aversiunile dintre Bonn și Moscova și a dus la realizarea unui eveniment politic european important: Conferința de Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975. Următorul președinte Social Democrat, Gerhard Schröder, care a guvernat din 1998 până în 2005, a adugat un element nou la conceptul Ostpolitik și anume relația diplomatică personală. Cancelarul Schröder a dezvoltat o prietenie politică cu Putin pe timpul mandatului său la Berlin și a reușit să atagonizeze Europa Occidentală datorită proiectului Nord Stream ce aduce gazul rusesc prin Marea Baltică în Germania. La încheierea mandatului Schröder a fost numit președintele Bordului gazoductului Nord Stream de către Putin care a considerat că aceasta este cea mai bună cale de a mulțumi fostului cancelar pentru relația deosebită cu Federația Rusă. În 2005 prin alianța dintre SPD și Creștin Democrați, fostul șef al stafului lui  Schröder, Frank Walter Steinmaier, prieten cu cancelarul din 1990, a devenit ministru de Externe la Berlin în cabinetul lui Angela Merkel și a continuat politica de toleranță cu Rusia. Frank Walter Steinmeier a inițiat Parteneriatul pentru modernizare cu Rusia în 2008 sub președinția lui Medvedev cu speranța că noile autorități vor dori un astfel de obiectiv. Dar comanda era la primul ministru Putin și acest lucru a fost devoalat în august 2008 odată cu interveția rusă în Georgia. Alegerile din 2009 au dus la schimbarea ministrului de Externe cu liberalul  Guido Westerwelle a cărui politică s-a îndreptat către țările din Europa de Est și Centrală. Odată cu reântoarcerea lui Steinmeier la ministerul de Externe, în 2013, politica lui Schröder față de Moscova a revenit la Berlin și toți foștii colaboratori pe relația cu Federația Rusă, inclusiv Gernot Erler, autorul măsurilor de apropiere față de Kremlin, s-au întors la externe. Gernot Erler și-a reluat poziția de coordonator pentru cooperarea la nivelul societăţii civile cu Federaţia Rusă, Asia Centrală şi ţările Parteneriatului Estic. Criza din Ucraina l-a făcut pe Steinmeier să recunoscă unele greșeli comise în politica față de Rusia. El a criticat rolul Rusiei în criza ucrainiană și a declarat că este inadmisibil modul în care Rusia s-a folosit de situația economică disperată a Ucrainei pentru a bloca asccensiunea acesteia în UE. De asemenea la întâlnirea din 14 februarie de la Moscova, Steinmeier a declarat că Parteneriatul pentru Modernizare a fost un eșec pentru că Berlinul și Moscova au opinii diferite când se vorbește despre importanța respectării legilor într-un stat de drept. Și totuși și în aceste noi condiții cooperarea cu Rusia nu a fost abandonată după cum apare în articolul  Nu merge fără Rusia (Ohne Russland geht es nicht) publicat de  Steinmeier în săptămânalul german Focus la sfârșitul lui ianuarie 2014. Articolul a creat tensiuni în cadrul administrației germane Creștin Democrații luând poziție față de acestă opinie. Acum exită două politici ale ministerului de Externe al Germaniei față de Europa de Est una față de Rusia și una față de Ucraina. Cum se vor suprapune cele două poziții, în condițiile adâncirii confrutărilor economice dintre UE și Rusia rămăne de văzut. Tradiționala Ostpolitik va deveni caducă dacă pozițile UE și Rusiei se vor antagoniza mai mult. Câteva concluzii se impun în acestă situație tensionată din Estul Europei în ceea ce privește bilaterala Germania-Fedrația Rusă. Statutul Germaniei ca stat membru NATO și una dintre cele mai importante state membre ale Uniunii Europene se află în contrast cu interesul său într-o relație bilaterală puternică cu Rusia. Ce ar putea deteriora această relație? Confrutarea dintre interesele Berlinului și ale Moscovei în Europa Centrală și de Est pe de o parte și respectarea drepturilor omului în Rusia pe de cealată parte. Germania a îmbunătățit integrarea economică cu Europa Centrală și de Est, prin aderarea acestor țări în Uniunea Europeană la mijlocul anilor 2000, când Rusia încerca să-și revină după colapsul sistemului sovietic. Acum, că Rusia este din nou o putere relativ stabil, ea devine o amenințare la adresa intereselor Germaniei în regiune. Elitele germane au sperat degeaba că regimul Putin/Medvedev se va democratiza şi moderniza. Anexarea Crimeei a consolidat opinia că Putin dorește în fapt reconstruirea defunctei URSS. Țările din Europa Centrală și de Est nu se bazează pe Germania în vederea securității lor militare, calitatea de membru NATO și legături cu Statele Unite, prin intermediul scutului balistic de apărare antirachetă – sunt văzute ca garanți mai importante de securitate. În schimb, aceste țări, caută un sprijin german în apărarea intereselor lor în relațiile energetice cu Rusia. Prinsă între Germania și Rusia, Polonia este deosebit de sensibilă la dezvoltarea relației Berlinului cu Moscova. Jumătate din cetățenii germani vor ca țara lor să fie un mediator între NATO și Rusia. Cum decriptăm acest mesaj? Jumătate dintre cetățenii Republicii Federale vor să negocieze cu Vladimir Putin. Realitatea ne spune că cine vrea să negocieze între această alianță și Federația Rusă nu face altceva decât să-i ofere lui Putin o anumită legitimitate pe care, de fapt, nu o are. Faptul că liderul de la Kremlin repetă modele de gândire sovietice face imposibilă o negociere cu el din altă postură decât ca parte a spațiului liber și democratic. Germania este pivotul european în jurul căreia țările europene gravitează. Actualul balet între Est și Vest nu face altceva decât să ducă spre colaps relațiile din cadrul Europei. Alianța Libertății și Democrației (n.a. NATO) rămâne deocamdată stâlpul stabilității în Europa de Est!