Javier Solana, fost secretar general al NATO şi Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Securitate, este senior fellow în Politică Externă la Brookings Institution şi preşedinte al Centrului ESADE pentru Economie Globală şi Geopolitică.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
Cine n-a văzut ceea ce pare apă atunci când merge pe autostradă într-o zi fierbinte de vară? Sau ceea ce părea o imagine tridimensională, care era, de fapt, un desen pe o suprafaţă plană? Iluzia înseamnă că percepem greşit realitatea.
Acesta este adevărul, indiferent că o iluzie este de natură cognitivă sau politică. În funcţie de felul în care evoluează un eveniment, putem să formulăm interpretări eronate despre ceea ce se întâmplă în realitate.
Asemenea percepţii sunt deseori influenţate de idei şi de experienţe anterioare. Şi, aşa cum a arătat Robert Jervis în „Perception and Misperception in International Politics” („Percepţie corectă şi percepţie greşită în politica internaţională”), publicată în timpul Războiului Rece, iluziile pe care le creăm au o influenţă extraordinară asupra hotărârilor noastre şi pot sta la baza unui conflict.
Până la un punct, asta este şi ceea ce s-a întâmplat cu analiza celui de-al 16-lea Summit al Mişcării Statelor Nealiniate (NAM), ţinut la sfârşitul lunii august la Teheran. Este pentru prima dată când Iranul a fost gazda întâlnirii. Summitul a avut loc în ciuda prea puţinelor progrese înregistrate în negocierile cu Iranul asupra programului său nuclear şi a presiunilor crescânde ale Israelului asupra comunităţii internaţionale, cu scopul de a impune o limită peste care Republica Islamică nu trebuie să treacă.
Mai mult, tensiunile regionale au scos în evidenţă percepţia asupra importanţei Summitului NAM şi a gazdei sale. În Orientul Mijlociu, numai Iranul şi Hezbollah-ul încurajează regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad în războiul civil, care se apropie de punctul în care nu va mai exista cale de întoarcere şi care va destabiliza Libanul şi Iordania.
Mişcarea Statelor Nealiniate a jucat un rol important în timpul Războiului Rece. Viziunea ei a fost şlefuită de mişcările de independenţă ale multor ţări membre, iar pe agenda ei s-au aflat promovarea suveranităţii naţionale, nonintervenţia, reechilibrarea relaţiilor dintre nord şi sud şi sprijinirea mişcărilor de eliberare naţională.
Dar realitatea că membrele NAM erau unite în trecut s-a schimbat. Structurile de guvernare bipolare ale Războiului Rece şi poziţia de unilateralitate adoptată de americani în perioada imediat următoare – la care statele nealiniate au încercat să acţioneze prin compensaţie – au lăsat cale liberă apariţiei unei lumi mult mai complexe, independente şi pluripolarizate. Acum, când Statele Unite şi Europa se luptă cu o criză economică serioasă, multe ţări membre ale NAM, precum India, Chile şi Singapore, şi-au menţinut traiectoria de creştere puternică şi au alcătuit noi structuri de guvernare globală, precum G-20.
În acelaşi fel, multe dintre problemele cu care ne confruntăm acum – fie că este vorba de schimbările de mediu, criza financiară, provocările dezvoltării globale, terorismul sau proliferarea nucleară – reflectă interdependenţa creşterilor globale. Confruntându-ne cu ele, suntem obligaţi să regândim conceptul de suveranitate.
Aceste schimbări au transformat nu numai structurile tradiţionale de putere, dar şi laitmotivul NAM şi soarta membrilor mişcării. Globalizarea a alimentat neconcordanţele majore dintre membrii Mişcării (comparaţi Columbia cu Afganistanul sau Chile cu Sudan), lucru care îngreunează transformarea numerelor într-o influenţă coerentă.
Impactul Summitului de la Teheran şi al beneficiarilor săi nu s-a lămurit complet. Iranul a privit în mod sigur întâlnirea statelor membre ca pe o oportunitate de propagandă, promiţând presei transparenţă, într-o perioadă în care Iranul era în vizorul diplomaţilor. Dar neînţelegerile dintre participanţi, care nu au putut ajunge la o poziţie comună privind programul nuclear al gazdei lor sau privind violenţele din Siria (două dintre întrebările fundamentale care au apărut la summit), au subminat în mod evident eforturile Iranului de a demonstra că, în ciuda sancţiunilor diplomatice şi economice severe, rămâne un jucător internaţional eficient.
Secretarul general al Naţiunilor Unite, Ban Ki-moon, a criticat Iranul pentru că nu a dat asigurări lumii că nu încearcă să creeze arme nucleare, într-o perioadă în care Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică publicase un nou raport care sugera contrariul.
Şi, într-un discurs profund, Mohamed Morsi, primul preşedinte egiptean care a vizitat Iranul de la naşterea Republicii Islamice în 1979, a condamnat ferm regimul sirian, aşa cum a făcut-o şi într-o apariţie ulterioară, înaintea Ligii Arabe. Mai mult, Morsi a cerut Iranului să se alăture Egiptului, Turciei şi Arabiei Saudite – toate ţări majoritar sunnite – în exercitarea presiunilor asupra Siriei privind tranziţia politică (un rol pe care opoziţia siriană l-a respins înainte ca Iranul să refuze această cerere).
Cu alte cuvinte, realitatea a trădat percepţia pe care Iranul a crezut că o va crea prin găzduirea Summitului Mişcării Statelor Nealiniate. În schimb, discursul lui Morsi a creat un moment memorabil. Iar cercetările în domeniul nuclear pe care Iranul le efectuează rămân o realitate care nu trebuie ignorată în următorii trei ani, când Republica Islamică va conduce Mişcarea Statelor Nealiniate, în timp ce ea însăşi va rămâne una dintre cele mai serioase probleme de pe agenda internaţională.
Comenteaza