Nu am să discut despre Europa sau Orientul Mijlociu deşi la Tel Aviv lucrurile nu stau foarte bine. Knesset-ul, parlamentul israelian, nu a reuşit să adopte un buget, unul dintre numeroasele acte de bază ale legiferării care au rămas neterminate în temeiul acordului de partajare a puterii între partidele de dreapta şi cele centriste, partide care s-au luptat între ele de la formarea guvernului de unitate naţională în aprilie. Astfel alegerile vor fi stabilite automat pentru 23 martie, prim-ministrul Benjamin Netaniahu urmând să se confrunte cu o provocare de obicei de dreapta, după dezertările din partea partidului său de guvernământ Likud. Războiul în zonă nu a încetat provocările Iranului continuând. Am să mă ocup de Asia şi de provocările la care va fi supus noul preşedinte american Joe Biden odată cu preluarea mandatului. Sunt supoziţii care se bazează pe fapte reale deja petrecute în anii anteriori. 

„Morcovul şi băţul“ / Carrot and stick

Am să încep cu lecţia lui Reagan ”morcovul şi băţul”. Ronald Reagan nu s-a ferit niciodată să critice Uniunea Sovietică, mai ales la începutul preşedinţiei sale. La prima sa conferinţă de presă, el i-a numit pe liderii sovietici ”mincinoşi imorali”. În faţa Parlamentului britanic, el a combinat ideologia lor cu alte forme de totalitarism învins în al Doilea Război Mondial, o aluzie la nazism, care n-a putut să scăpa celor de faţă. Dar cea mai faimoasă comparaţie al celui de-al patruzecilea preşedinte a fost cea prin care a numit Uniunea Sovietică „imperiu malefic”. Apoi ceva s-a schimbat. În mai 1988, în inima Moscovei, Reagan a descris războiul anterior al cuvintelor ca fiind ceva abandonat de mult – „o altă dată, o altă eră”. Confruntarea a dat loc cooperării dintre superputeri. Ce pot învăţa decidenţii politici de astăzi din capacitatea aparentă a lui Reagan de a transforma Războiul Rece în timp ce se confruntă cu provocările concurenţei marilor puteri? Pe de o parte, sunt cei care răspund: nimic. Reagan nu a fost un mare strateg, susţin ei, ci mai degrabă un improvizator. Inversarea sa aparentă din 1988 dovedeşte în continuare o caracteristică a  politicii externe a SUA în anii 1980 şi anume improvizaţia. Şi mai este şi faptul că, pentru unii, cel de-al patruzecilea preşedinte pur şi simplu nu se ridica intelectual la ceva asemănător gândirii strategice. Pe de altă parte, sunt cei care susţin că Reagan a avut o idee mare, cheie fiind: ”mergeţi în ofensivă şi nu vă lăsaţi niciodată”. Această doctrină a „presiunii maxime” este atribuită faptului că a doborât Uniunea Sovietică şi s-a bucurat de respect în Casa Albă în timpul administraţiei lui Donald Trump, deşi cu puţin succes în punerea în practica a ei. Indiferent dacă l-a criticat stânga sau l-a laudat dreapta, Reagan a devenit sinonim cu politica externă inflexibilă. Există o altă poveste despre strategia lui Reagan. Al patruzecilea preşedinte a amestecat cooperarea şi competiţia pentru a gestiona relaţiile cu Uniunea Sovietică de la bun început. Acceptând numirea partidului Republican în 1980, el a avertizat cu privire la „trei grave ameninţări la adresa existenţei Statelor Unite, dintre care oricare ar putea să o distrugă”: economia slabă, lipsa de energie şi Uniunea Sovietică. În calitate de preşedinte, el a simţit că a moştenit „cea mai gravă mizerie economică de la Marea Depresie”. Primii ani în funcţie ai lui Reagan au fost caracterizaţi de un sentiment de slăbiciune, de faptul că au fost depăşiţi de alţii – fie că a fost Uniunea Sovietică din punct de vedere militar sau Japonia din punct de vedere economic. În funcţie şi în acest scop, Reagan a folosit o strategie dublă. Primul pilon, „diplomaţia soft ”, a fost proverbialul ”morcov”. Reagan a considerat negocierile cu Uniunea Sovietică drept importante nu numai pentru a ţine sub control tensiunile Războiului Rece, ci şi (probabil mai important) pentru a consolida avantajul SUA prin acorduri diplomatice care ar constrânge Uniunea Sovietică. Al doilea pilon, „pacea prin putere”, a fost ”băţul” corespunzător. Reagan credea că Statele Unite trebuie să îşi reconstruiască forţa militară pentru a asigura ca aceste acorduri devin avantajoase, pentru a consolida dorinţa aliaţilor în lupta cu comunismul şi pentru a exploata oportunităţile de a învinge Kremlinul din punct de vedere economic şi diplomatic, precum şi militar şi ideologic. Cele mai multe istorii rămase de la preşedinţia lui Reagan prezintă în cadrul lor doi termeni contradictorii: primul fiind conflictul, iar al doilea cooperarea. Preşedintele ales, Joe Biden, va fi din nou la conducerea unei ţări aflate în declin, după patru ani, ţară care are probleme din cauza pandemiei COVID-19 dar şi probleme economice, administraţie care va avea ca obiectiv  ”reconstrucţia” politicii interne şi externe. Mai degrabă decât un mit incomplet al „presiunii maxime”, aceasta este ”aria” care ar trebui discutată şi învăţată în aripa de vest a Casei Albe. Iniţiaţii ştiu ce vorbesc!

Coreea de Nord şi provocările în administraţia Biden

Puteţi fi sigur că Coreea de Nord va efectua un anumit tip de provocare militară la scurt timp după ce Joe Biden va intra în Biroul Oval luna viitoare, în 2021. La mai puţin de trei luni după ce preşedintele Barack Obama a preluat funcţia, Coreea de Nord a lansat o rachetă cu rază lungă de acţiune, iar la şase săptămâni după aceea a efectuat un test nuclear. Coreea de Nord a lansat o rachetă balistică cu rază medie de acţiune în februarie 2017, la trei săptămâni după învestirea preşedintelui Donald Trump, în timp ce lua masa cu premierul japonez Shinzo Abe la Mar-a-Lago. Apoi, în luna următoare, martie, a organizat câte un eveniment de lansare de rachete balistice aproape săptămânal. Dacă Kim Jong-un repetă istoria, atunci acest lucru va modela în mod natural o linie mai dură în inevitabila revizuire a politicii SUA asupra Coreei de Nord. Dacă Kim rămâne tăcut, pe de altă parte, atunci acest lucru ar putea influenţa reacţia politică într-o altă direcţie. Indiferent de aceste dinamici, dezbaterile interne ale administraţiei Biden se vor roti în jurul a câtorva „modele de negociere” de bază pentru denuclearizare. Modelele sunt o apreciere personală a posibilelor soluţii ale administraţiei de la Washington. Nu am pretenţia de a le fi descoperit am numai pretenţia de a le fi organizat într-o listă scurtă de posibile soluţii. Le veţi putea găsi ca soluţii separate în diferite materiale. Iată avantajele şi dezavantajele fiecărei abordări pe care o consider importantă pe scurt. Pivotul Asia este cel la care Joe Biden a lucrat în timpul administraţiei Obama şi din această cauză este extrem de important ceea ce vă prezint într-o viziune proprie. Deci să le analizam pe rând unele din soluţiile propuse de diverşi analişti:

1.    Acţiune pentru acţiune

Aceasta este o abordare orientată spre implicare în problemă, care are ca scop denuclearizarea printr-o acumulare de „mini-tranzacţii”, mai degrabă decât printr-o singură mare afacere. Aceasta este o negociere similară cu ceea ce se convenise în planul din 1994 al preşedintelui Bill Clinton şi prin acordurile de denuclearizare ale preşedintelui George W. Bush din 2005 până în 2007 în discuţiile dintre ”Six Party Talks”. Ce ar însemna: paşi incrementali şi calibraţi de fiecare parte care implică îngheţarea operaţiunilor nucleare la principalul complex nuclear de la Yongbyon în schimbul ameliorării parţiale a sancţiunilor (la ceea ce chinezii se referă- modelul „îngheţ pentru îngheţ”)?. Ar exista tranzacţii prelungite între experţi la nivelul de lucru, iar acordurile ar necesita verificarea maximă a concesiunilor incrementale ale celuilalt care rezultă din gradele ridicate de neîncredere reciprocă dintre părţi. Problema acestei abordări este că este probabil să se blocheze în acelaşi loc ca şi în trecut, refuzul Coreei de Nord de a furniza o declaraţie a inventarului său nuclear şi de rachete. Soluţia ar avea sprijinul Chinei şi al Coreei de Sud, deoarece Seoul, orientat spre angajament, vrea să vadă o continuare a diplomaţiei din anii Trump, iar Beijingul încearcă să scape de vina comunităţii internaţionale pentru fiecare episod de turbulenţă nord-coreeană. Aşadar, modelul „acţiune pentru acţiune” ar putea să înceapă negocierile şi să demonstreze succesul timpuriu, dar apoi să fie soluţionată prin alte abordări alese din cele prezentate mai jos.

2.    Modelul Libian 

Bazat pe predarea de către Muammar Gaddafi a programelor sale de arme de distrugere în masă din 2003, acest model este o abordare orientată spre izolare, care se concentrează pe niveluri mai ridicate de presiune şi constrângere pentru a realiza denuclearizarea într-o singură iteraţie a diplomaţiei. Campionul acestui model este fostul consilier pentru securitate naţională, din timpul administraţiei Trump, John Bolton. El cerea paşi unici de denuclearizare pentru Coreea de Nord, premisă bazată pe o decizie strategică de a renunţa la toate capacităţile sale nucleare. Strategia valorifică presiunea intensă a sancţiunilor şi ameninţarea unei acţiuni militare preventive pentru a obliga conducerea de la Phenian să vadă că sunt mai sigure fără aceste arme nucleare decât cu ele. Spre deosebire de modelul ”acţiune pentru acţiune”, această negociere începe cu o declaraţie completă şi un inventar al capacităţilor Nordului, chiar înainte de îngheţ. Raţiunea din spatele acestei cereri necondiţionate iniţiale este de a crea un semnal credibil al intenţiei statului ţintă de a se denucleariza. În opinia lui Bolton, modelul Libiei prevede ca armele Coreei de Nord să fie încorporate într-un pachet şi expediate către laboratoarele naţionale americane într-un interval de timp relativ scurt. Această abordare este calea cea mai directă către denuclearizare, dar este aproape imposibil de realizat. Gaddafi nu avea arme nucleare când s-a dezarmat preventiv, în timp ce Kim are suficiente. Mai mult, Kim a văzut ce s-a întâmplat cu Gaddafi după ce a încheiat afacerea şi nu vrea să sufere aceeaşi soartă.

3.    Modelul Trump

Aceasta şi-a propus să realizeze denuclearizarea prin utilizarea unor acorduri la nivel înalt, şi anume ”lider la lider”. Se presupunem că există două obstacole principale în calea realizării acestui deziderat. Primul este absenţa unui canal de dialog direct cu conducerea, care a lipsit şi în acordurile din 1994 şi 2005. Al doilea obstacol este neîncrederea reciprocă. Ideea din spatele modelului Trump este de a stabili un contact direct, de a construi raporturi şi de a crea o oarecare transparenţă între cei doi lideri, ceea ce pare logic deoarece există o singură persoană care ia decizii de consecinţă în statul dictatorial. Avantajul acestui model este că creează posibilitatea creării încrederii, ceea ce ar putea crea oportunităţi noi şi de anvergură pentru denuclearizare dincolo de o abordare incrementală acţiune-pentru-acţiune. Dezavantajul, aşa cum am văzut din reuniunile la nivel înalt ale lui Trump cu Kim la Singapore şi Hanoi, este că abordarea ajunge să legitimeze liderul nord-coreean cu spectacole de vârf şi teatru, fără progrese semnificative în ceea ce priveşte denuclearizarea, dacă nu este urmată de un nivel de lucru substanţial. negocieri. Mai mult, în absenţa unei cuplări a acestei strategii cu un element de presiune, este puţin probabil ca Coreea de Nord să se conformeze. Este, de asemenea, puţin probabil ca o administraţie Biden să opteze pentru această abordare, deşi nu o exclude, fără o abundenţă de lucrări livrabile negociate în prealabil la nivel de experţi. Guvernul Moon Jae-in orientat spre angajament din Coreea de Sud ar susţine cu tărie un summit timpuriu al Biden pentru a continua linia de comunicare cu liderul nord-coreean stabilit de Trump. China ar susţine, de asemenea, summit-urile, dar aşa cum am văzut când preşedintele Xi Jinping a răspuns la ştirile unui summit Trump-Kim în 2018, acordându-i lui Kim mai multe întâlniri bilaterale între cei doi lideri, Beijingul ar fi îngrijorat cu privire la eliminarea sa dintr-un acord SUA-Coreea de Nord.

4.    Controlul armamentelor

Aceasta este o abordare orientată spre un angajament pentru care nu există un precedent în negocierile din Coreea de Nord, dar pentru care se pot găsi exemple din trecut în discuţiile de control al armelor şi armamentelor din timpul Războiului Rece. Acest model se concentrează pe limitarea celor mai periculoase elemente ale programului de arme. Această negociere s-ar concentra pe realizarea unor acorduri care să oprească creşterea ameninţării nucleare nord-coreene şi să reducă la minimum şansele unui război nuclear involuntar, al proliferării nucleare şi al scurgerilor nucleare. Această abordare ar arăta fundamental diferită de negocierile anterioare. Unele dintre priorităţi ar include: un dialog de descurajare nucleară pentru a evita calculul greşit şi utilizarea accidentală a armelor nucleare, un angajament pentru a preveni proliferarea orizontală (de exemplu, Phenianul ar fi de acord să nu transfere armele sau tehnologia altora), cooperarea în materie de securitate nucleară pentru a preveni accidentele nucleare (de exemplu, deversări sau topituri de material fisionabil) şi pierderea armelor nucleare, un acord de interzicere a producţiei ulterioare de materiale fisionabile şi de interzicere a testelor nucleare, şi un acord pentru a limita raza de acţiune şi sarcina utilă a rachetelor. Această abordare ar fi favorizată de cei care cred că Statele Unite ar trebui să accepte realitatea unei Corei de Nord nucleare şi ar trebui să se concentreze în schimb pe obiective practice şi utile pentru a reduce ameninţarea, mai degrabă decât să lase programul să continue să crească fără obstacole. Pe de altă parte, ar fi controversat din punct de vedere politic, deoarece s-ar părea că Statele Unite s-ar fi resemnat să accepte Coreea de Nord ca stat cu arme nucleare. De asemenea, ar fi interpretat pe scară largă ca moartea regimului global de neproliferare (Coreea de Nord este singurul membru al Tratatului de neproliferare care s-a retras) şi ar putea stimula alţi actori să prolifereze(Arabia Saudită). Biden ar putea încerca această strategie pentru a începe negocierile. Strategia ar putea, de asemenea, ameliora o parte din presiunea politică pentru ca administraţia să realizeze „ceva nou” cu Coreea de Nord, care nu pare că Statele Unite utilizează din nou aceiaşi soluţie (de exemplu, o îngheţare la Yongbyon). China şi Coreea de Sud ar accepta această abordare, dar ar dori să menţină angajamentul retoric de „denuclearizare”. Japonia ar fi ambivalentă în cel mai bun caz dacă strategia ar sugera o acceptare de facto a Coreei de Nord ca stat cu arme nucleare.

În loc de concluzie

Să zicem că niciuna din soluţiile de mai sus nu va fi acceptată. De ce? Pentru  succesul oricăreia dintre aceste abordări se presupune că Coreea de Nord ar răspunde la stimuli externi şi nu este condusă doar de politica sa internă. La fel, se presupune că toate abordările au la bază sancţiuni economice. Cu toate acestea, pragul pentru relaxarea sancţiunilor poate fi diferit în fiecare model. Este probabil ca o administraţie Biden să combine elemente ale acestor abordări diferite sau găsşte altele noi.  De exemplu, ”modelul Libian” ar putea funcţiona bine cu o constrângere cuprinzătoare iar modelul „acţiune pentru acţiune” ar putea fi combinat cu modelul „controlul armamentelor”. Alte combinaţii sunt imaginabile. Nu sunt eu cel care poate determina o oarecare combinaţie. Este necesar ca administraţia Biden să ia în considerare aceste modele diferite, sau alte care se pot imagina, deoarece Coreea de Nord este o problemă care nu poate fi ignorată. De asemenea Biden ar putea să îmbrăţişeze elemente ale acordurilor Bush şi Trump – de exemplu, comunicatul comun de la summit-ul de la Singapore, deoarece conţine un angajament explicit al liderului nord-coreean de denuclearizare, sau declaraţia comună din cele Şase părţi din 2005, deoarece defineşte explicit denuclearizarea ca „abandonarea tuturor armelor nucleare şi a programelor nucleare existente”. Toate politicile de denuclearizare din trecut au lăsat, fără îndoială, Statele Unite într-o poziţie mai rea ca înainte de acestea. În acest sens „răbdarea strategică” practicată de administraţia Obama, a fost o politică de dezangajare care nu a oferit nici o recompensă Coreei de Nord, dar a conţinut dezvoltarea programelor de arme, aşa cum am văzut 61 de teste de rachete balistice în opt ani ale Phenianului. Nici ameninţările lui Trump cu „focul şi furia” de a ataca Coreea de Nord nu au funcţionat, deoarece acest lucru a dus la alte 20 de teste de rachete balistice şi chiar la un test cu bombă cu hidrogen. Summit-ul lui Trump, de asemenea, nu a funcţionat, ceea ce a dus la 30 de teste de rachete balistice de la Summitul eşuat de la Hanoi în 2019. Deşi aceste teste pot fi atribuite voinţei nord-coreene, ele reflectă, de asemenea, un record negativ al politicii americane de a încerca aceleaşi lucruri mereu. Cea mai bună politică faţă de Coreea de Nord este una care este bine coordonată cu Seoul şi Tokyo. Statele Unite ar dori să vadă o peninsulă coreeană fără arme nucleare şi eventuala sa unificare într-o Coreea democratică. China se opune acesteia din urmă şi ar accepta denuclearizarea dacă ”statu quo-ul” promite să fie stabil (adică ”Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe-aici, pe colo, şi anume în punctele … esenţiale”- Caragiale). Beijingul nu va presa niciodată Coreea de Nord suficient pentru a se prăbuşi, chiar dacă va constrânge Nordul pentru a reveni la masa discuţilor. Sunt necesare noi abordări şi idei proaspete pentru a depăşi obstacolele înrădăcinate şi punctele de discuţie previzibile din trecut.  Faptul că fiecare strategie prezentată aici are dezavantaje egale în balanţă cu avantajele sale ne aminteşte că politica Coreei de Nord rămâne ţara opţiunilor proaste, unde politicile variază doar între alegeri rele şi cele mai puţin rele.