Robert D. Kaplan, analist în domeniul geopliticii la Stratfor, avertizează că poziţia dominantă (hegemonia) americană la nivel mondial slăbeşte, iar confuzia tinde să domine politica internaţională. Deşi hegemonia are o reputație proastă în mass-media, este necesară pentru a menţine stabilitatea, argumentează expertul Stratfor. Pacea nu ţine de ordinea naturală a lucrurilor, iar pentru o mare parte din istoria omenirii perioadele de relativă pace au fost rezultatul unui anumit tip de hegemonie. Kaplan spune că, de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial până foarte de curând, Statele Unite au deţinut o asemenea poziţie în politica mondială. Poate că America a fost democratică în interior, dar la nivel internaţional a fost hegemonică, susţine Kaplan. Cu alte cuvinte, printr-un consens internaţional aproximativ, Statelor Unite le-a revenit responsabilitatea de a conduce după căderea Zidului Berlinului și încetarea Războiului Rece. Rusia revendică astăzi locul SUA în Europa și dorește refacerea fostului Imperiu sovietic. Anii de pace și prosperitate s-au încheiat. Un nou Război Rece bate la ușă. Greșelile politice și militare ale sfârșitului de secol XX se răzbună. America a pivotat în Asia pentru că secolul al XXI-lea se anunță a fi unul asiatic.

Un proverb popular chinezesc spune că fie şi cel mai lung zid începe întotdeauna cu prima cărămidă. La fel și Pivotul Asia începe și se construiește cărămidă cu cărămidă. Lumea este surprinsă că, în timp ce în Ucraina anarhia provocată de vecinii de la est se extinde, ocupând jumătate de țară, Administrația de la Washington se concentrează pe Asia, președintele Obama efectuând un turneu în țările partenere din regiune. SUA nu au abandonat Europa pentru Asia. SUA nu au abandonat partenerii estici și continuă presiunea asupra Federației Ruse pentru a opri amestecul în situația internă a Ucrainei. Trupele și echipamentele militare americane se desfășoară în estul continetului, în Estonia, Lituania, Polonia și România. Mesagerii Casei Albe circulă în Europa Centrală și de Est cu mesaje de consolidare guvernamentală, creștere a bugetului militar și eradicare a corupției.

Se întoarce Europa în brațele lui Putin?

Winston S. Churchill spunea, într-unul din discursurile sale memorabile, The Sinews of Peace (Stâlpii păcii), că ruşilor le place forţa, n-au niciun respect pentru cei care nu au putere militară, nu vor război, dar le place să culeagă fructele ameninţării cu războiul. Europa, din păcate, nu are o politică externă comună și nici o armată comună. Acționează militar în funcție de interesele cancelariilor țărilor componente și numai din când în când unitar, sub comanda NATO (vezi operațiile din Libia început/sfârșit sau operațiile din Mali). Politicienii europeni nu privesc amenințările la adresa siguranței lor naționale ca pe o prioritate. De aici și modul în care aprobă bugetele militare. Grecia, Franța, Marea Britanie și Turcia sunt singurele state care au acordat cel puțin 2% din PIB domeniului apărării (potrivit datelor statistice pentru anul 2010).

Pivotarea Americii în Asia i-a creat iluzia lui Putin că poate să-și îndeplinească obiectivul principal al administrației sale: transformarea Rusiei într-o forță politică și militară de temut, similară celei din epoca sovietică. Pregătirea pentru evenimentele de astăzi a început în 1999, prin numirea lui Vladimir Putin la conducerea Rusiei de către gruparea Siloviki (foști ofițeri din serviciile speciale). A urmat stabilizarea economică și subordonarea oligarhilor ruși (cei care nu s-au supus ori au părăsit Rusia – cazul Berezovski – sau care au intrat după gratii – Hodorkovski), apoi creșterea bugetului militar și dezvoltarea forțelor strategice și crearea cadrului legislativ în vederea derulării ultimei faze – reocuparea teritoriilor care au aparținut fostei URSS. Președintele Putin a divizat Europa prin acordurile energetice încheiate cu diverse capitale europene, dar și prin sistemul de relații diplomatice personale (vezi relația specială cu premierul Ungariei, Viktor Orban).

Va fi Europa lui Putin?

Nu, dar Europa se va apropia ideologic și economic de Kremlin în mod periculos. Situația va depinde și de ceea ce aleg europenii în Parlamentul de la Strasbourg. Alegerile pentru Parlamentul Europei au loc în aceeași zi cu cele din Ucraina, unde se dorește alegerea unui nou președinte și legitimizarea guvernului de la Kiev. Într-o parte, partidele naționaliste au invadat listele electorale, în cealaltă parte alegerea unui președinte în toate zonele din Ucraina pare improbabilă, mai ales datorită instabilității create de milițiile pro-ruse care acționează în est. Legătura între cele două scrutine este mai puțin evidentă, dar consecințele sunt determinante atât pentru viitorul Europei, cât și pentru cel al Ucrainei. Europa se clatină datorită austerității impuse pentru eradicarea crizei economice, iar șomajul face ravagii. Naționaliștii și extremiști fac legea în zonele industriale ale UE.

Extremismul european

Țările europene trăiesc un paradox: indicatorii lor economici incită la optimism, dar şomajul şi sărăcia afectează viaţa zilnică a locuitorilor. Mai multe partide naţionaliste din Europa, care, de-a lungul anilor, s-au situat pe poziţii eurosceptice şi pro-Kremlin, au fost invitate să monitorizeze referendumul din Crimeea, acestea fiind și favorite, în țările lor, la obținerea unui număr mare de voturi la alegerile din 25 mai. Printre formaţiunile invitate să monitorizeze scrutinul din Crimeea se numără Frontul Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Austria, Partidul Libertăţii din Olanda sau Partidul Naţionalist Bulgar, format din foşti membri Ataka. De asemenea, au fost invitaţi să desemneze un grup de observatori pentru Crimeea şi liderii Interesului Flamand, un partid separatist parlamentar din Belgia.

O întrebare frământă cancelariile europene: vor câștiga naționaliștii și extremiștii suficiente voturi pentru a schimba soarta UE?

Dacă răspunsul este Da, atunci Putin poate prelua ofensiva împotriva Europei. Strategia președintelui Putin cuprinde incitarea minorităţilor etnice ruse din statele desprinse din fostul URSS, etalarea pretenţiilor teritoriale şi sprijinirea enclavelor separatiste. Prin intimidare, şantaj energetic şi investiţii motivate politic, Rusia ameninţă să neutralizeze Europa Est-Centrală, restabilindu-și privilegiile în regiune şi dictând opţiunile de securitate ale statelor respective. Un adevărat război psihologic a fost pornit de media rusească. El depășește în amploare tot ceea ce s-a desfășurat pe această linie de-a lungul timpului. Nici Stalin nu a reușit un asemenea triumf mediatic ce sădește în fostele state-satelit frica de o eventuală invazie rusă în fața căreia armatele naționale nu ar fi capabile de ripostă, conform declarațiilor Moscovei.

Propaganda împotriva României, practicată de Moscova, cu țintă spre forțele aeriene române, dotate cu vechile MiG-21 modernizate, uită câteva nume de aviatori români din cel de Al Doilea Război Mondial și faptul că în cei patru ani de război piloții români au obținut un număr de 2.000 de victorii aeriene. Îmi permit să amintesc numele câtorva aviatori români: căpitanul Constantin Cantacuzino, căpitanul Alexandru Şerbănescu, locotenentul Tudor Greceanu și sublocotenentul Ioan Dicezare. La care, firește, se adaugă recentele investiții în avioane de tipul F-16, dar și sprijinul cert al aliaților.

Ce spune NATO?

Actualul secretar general adjunct al NATO, Alexander Vershbow, un fost oficial al Pentagonului și fost ambasador al SUA la NATO, a menționat la o întâlnire cu ziariști: Este clar că avem două viziuni diferite despre ceea ce înseamnă securitatea europeană și cum trebuie să acționăm pentru a o aplica. Noi respectăm și apărăm libertatea de alegere a vecinilor Rusiei, iar Rusia încearcă să-și impună hegemonia și limitează suveranitatea sub pretextul că apără populația rusă. În mod evident, rușii văd NATO ca un adversar, astfel încât trebuie să înțelegem că Rusia nu mai este un partener. În momentul de față, o percepem mai mult ca un adversar decât ca pe un partener, a spus Vershbow.

Ce face America pentru Europa?

Înarmează Estul european. Wahingtonul nu dorește o confruntare cu Moscova, în schimb dorește aliați puternici din punct de vedere militar. Președintele Barack Obama preciza, cu prilejul recentului turneu european: Situaţia din Ucraina ne aminteşte că libertatea are un preţ. Trebuie să avem voinţa de a plăti pentru securitatea comună pentru a fi în măsură să avem o forţă de disuasiune. Or, asta însemnă că America are nevoie de o Europă unde forța militară să fie suficient de pregătită și dotată corespunzător așa încât să poată face față oricăror amenințări, inclusiv celor convenționale venite din partea Rusiei. Deocamdată, America nu și-a retras trupele din Europa, ba, dimpotrivă, le dislocă în est. Strategia Pentagonului se schimbă din mers. Forța NATO se bazează nu numai pe forța americanilor, ci și pe forța individuală a fiecărei națiuni.

Asia lui Obama?

În eseul Reorientarea Americii, Richard Haass, președintele Consiliului pentru Relaţii Externe, avertiza că SUA au devenit preocupate de Orientul Mijlociu… şi nu au acordat atenţia corespunzătoare Asiei și Pacificului de Est, acolo unde se va scrie o mare parte din istoria secolului al XXI-lea. Considerând redescoperirea Asiei ca binevenită, Haass a declarat că SUA ar trebui să se asigure că China nu va fi niciodată tentată să-şi folosească puterea sa tot mai mare pentru acte de constrângere.

Și asta face America astăzi!

În zona Asia, unde americanii și-au propus să mute centrul de greutate al politicii lor, drept recunoaștere a creșterii economice și militare a Chinei, problemele se acumulează cu repeziciune. A cincea generație de lideri chinezi joacă aceeași carte a naționalismului ca Putin. Preşedintele chinez, Xi Jinping, şi-a consolidat puterea, după preluarea funcţiei, şi Beijingul continuă o strategie din ce în ce mai îndrăzneaţă privind revendicările sale teritoriale faţă de vecini. China nu s-a aflat pe itinerariul actual al vizitei lui Obama – se va afla în toamnă –, dar liderii de acolo au urmărit călătoria cu mare atenție, mai ales că s-au făcut referiri la disputa regională din Marea Chinei de Sud.

Asia este casa a peste 60% din populația lumii și locul unde cele mai influente țări, precum SUA, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Indonezia și China interacționează. Secolul asiatic poate avea două scenarii diferite, ambele influențând situația internațională. Un scenariu este cel al consolidării creșterii economice și al controlului riscului unui conflict armat între țările riverane. În acest scenariu, relațiile politice militare și economice dintre SUA și Japonia, Corea de Sud, Filipine, Malaiezia, Thailanda sau Australia sunt esențiale. Al doilea scenariu este diferit ca rezultate și implică creșterea tensiunilor și a revendicărilor teritoriale, creșterea bugetelor militare și scăderea creșterii economice. Asemenea tendințe pot degenera în bariere comerciale, scăderea investițiilor și a turismului, în mod special, când apar incidentele navale sau aeriene.

Întrebarea care se pune este: seamănă secolul al XXI-lea din Asia cu secolul al XX-lea din Europa, secol care a experimentat două războaie mondiale și un Război Rece și unde tensiunile cu fosta URSS au fost ținute sub control în vreme ce Occidentul a prosperat, iar Estul și Centrul Europei au stagnat sub dominația comunismului?

Referința la Europa este importantă pentru că istoria ne-a demonstrat că viziunea și disciplina liderilor occidentali se regăsește într-o uniune comună cu o monedă și un spațiu comun. Ca rezultat, adversități ce păreau ireconciliabile, precum cele dintre Germania și Franța, s-au estompat iar apariția unui conflict între cele două țări este imposibil astăzi. Disputele în Asia vin din negurile istoriei și au ca principali jucători Rusia, China și Japonia. China și Japonia își dispută arhipelagul  Senkaku – sau Diaoyu, cum îi spun chinezii –, format din opt insule nelocuite din Marea de Est a Chinei, cu o suprafață de șapte kilometri patrați. Insulele sunt situate în apropierea unor culoare maritime de importanță strategică și conțin zăcăminte de petrol. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, insulele Senkaku au fost administrate de SUA, dar, în 1972, au revenit Japoniei, ca urmare a retragerii din Okinawa. China susține însă că insulele îi aparțin de secole. În 1895, Taiwanul și, implicit, insulele Senkaku au fost cedate Japoniei, după războiul sino-nipon. După ce Taiwanul a revenit Chinei, prin Tratatul de la San Francisco, China a afirmat că și insulele respective ar fi trebuit returnate. În prezent, acestea sunt controlate de Japonia, dar sunt revendicate și de Taiwan.

În nord, insulele Kurile – cunoscute ca Teritoriile de Nord de către japonezi – sunt obiectul disputei între Japonia și Federația Rusă. Japonia s-a arătat îngrijorată de faptul că Rusia a anunţat că va pune în aplicare, până în 2016, un plan de reînarmare a Insulelor Kurile. De asemenea, Kremlinul a anunţat că o dezvoltare a infrastructurilor militare pe Insula Sahalin, în aceeaşi regiune, este prevăzută până în 2020. Ministrul nipon al apărării, Itsunori Onodera, și-a exprimat îngrijorarea față de noile măsuri în insulele declarate ca foste teritorii japoneze, dar și asupra zborurilor tot mai dese ale bombardierelor rusești TU-95 în apropierea teritoriului nipon sau chiar în spațiul aerian al insulei Okinawa. Mișcările Rusiei nu sunt normale și nici chiar în timpul Războiului Rece nu erau atât de vizibile, a declarat înaltul oficial nipon. Și tot în Asia disputa de la granița dintre China și India ține, din când în când, capul de afiș al știrilor de presă.

Repere ale vizitei președintelui Barack Obama în Asia

Vizita președintelui Obama în Asia a însemnat, în primul rând, reasigurarea aliaților asiatici asupra sprijinului militar oferit de SUA în cadrul tratatelor bilaterale între țările respective și Washington. La întâlnirea cu premierul nipon Shinzo Abe de la Tokio, preşedintele american a dat asigurări privind sprijinul acordat părții japoneze în diferendul teritorial chino-japonez legat de arhipelagul nelocuit Senkaku, administrat de Japonia şi revendicat de China, menţionând că ambele ţări sunt legate de un tratat bilateral de securitate ce obligă America să vină în apărarea Japoniei. În pofida discuțiilor prelungite, Abe și Obama au eșuat în tentativa de a urni din loc negocierile privind un acord comercial uriaș, botezat Parteneriat transpacific, și chemat să reunească 12 națiuni din regiune. La Seul, Obama a reafirmat angajamentul Washington-ului faţă de securitatea Coreei de Sud şi a precizat că programul nuclear al Coreei de Nord este inacceptabil. În cadrul vizitei în Filipine, preşedintele american a anunţat un acord care va conferi navelor şi avioanelor americane un acces mai larg la bazele din acest stat după ce SUA au renunţat la vastele sale instalaţii ale Marinei de la Subic Bay, în 1992. Acordul este piesa principală a călătoriei lui Obama în Asia.

Coreea de Nord și Rusia

Rusia atacă și ea nordul Pacificului în contextul incertitudinii graniţelor pentru statele din Asia (cele în conflict maritim cu China). Rusia consideră oportună alternativa Coreea de Nord. Moscova şterge aproximativ 10 miliarde de dolari din datoria Coreei de Nord, câştigul Rusiei fiind acela de a promova un proiect de conducte de gaz care să treacă prin Coreea de Nord şi Coreea de Sud, potrivit Reuters.

SUA continuă eforturile de a construi o lume liberală, de data acesta în Asia. Marea strategie americană, care înseamnă angajament global intens, continuă. Este o strategie unde relațiile comerciale, alianțele, instituțiile multilaterale și diplomația fac parte din panoplia de elemente ale Washingtonului. Este o strategie prin care SUA nu stabilește regulile prin forța militară, ci prin efortul de a soluționa problemele globale și prin aplicarea regulilor juridice ale statului de  drept.

Lumea pe care o doresc americanii este cea pe care o previziona președintele Kennedy: unde cei slabi sunt în siguranță, iar cei puternici corecți.