Vorbeam doar de două probleme deoarece o a treia a fost evitată: o potențială coliziune cu privire la numirea noului secretar general al NATO. Recent secretarul general în funcție, Jens Stoltenberg, a acceptat să-și prelungească mandatul cu un an, evitând o luptă dură est-vest  pentru a fi înlocuit. Summiturile NATO încep de obicei cu act în care se discută problematica pe care agenda summitul se axează  și adesea se termină cu o fotografie fericită de familie.

De data aceasta, agenda s-a terminat chiar înainte de începerea summitului. Cele două probleme menționate mai sus au fost dezbătute pe toate fețele începând cu întâlnirea lui Biden cu primul ministru suedez Ulf Kristerssonde la Washington și terminând cu întâlnirile Biden-Erdogan și Biden-Zelenski de la Vilnius. Erdogan a văzut recentele alegeri din Turcia ca pe o modalitate de a restabili relațiile cu Occidentul – dar în condițiile sale. Câștigând un alt mandat nu a însemnat că a devenit un alt președinte.  El știa că la Vilnius era un moment în care putea extrage concesii maxime de la Occident dar în același timp știa că echilibrul său geopolitic nesfârșit a înstrăinat Europa, care este cea mai mare piață de export a Turciei. Relațiile sale cu președintele rus Vladimir Putin au apreciat greșit cât de unite sunt țările NATO în sprijinirea Ucrainei și cât de amenințată se simte Europa de agresiunea rusă.

La sfârșitul zilei, căreia îi vom spune ”Ziua Vilnius”, Erdogan a arătat că este un pragmatic. Cu o Rusia instabilă la ușă și o economie zbuciumată acasă, el știe că Turcia are nevoie de relații mai bune cu Occidentul. Dar fereastra de oportunitate pentru relații mai bune cu NATO și Occidentul nu va fi deschisă pentru totdeauna. Pentru mai mult dezgheț, Turcia va trebui să fie dispusă să lucreze și pe probleme interne. Cererea sa pentru negociere cu UE în vederea liberalizării  vizele  pentru cetățenii turci va trebui să facă față unor modificări substanțiale ale unei legii anti-teroriste draconice a Turciei.

La rândul lor, europenii ar fi înțelept să exploreze cu atenție exact problematica pe care Erdogan ar fi dispus să o schimbe. Acordul cu Suedia deschide posibilitatea ca Turcia să se alinieze și mai mult cu Ucraina și să respingă Rusia în Siria și la Marea Neagră. Acesta nu este un lucru lipsit de importanță, iar administrația Biden ar trebui să se simtă în mod justificat mândră că a reușit atât de multe. Ba s-ar putea să-l vedem pe Erdogan la Casa Albă în a doua jumătate a anului acesta. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan s-a plâns că Suedia este prea îngăduitoare față de Partidul Muncitorilor din Kurdistan sau PKK, care a purtat o lungă insurgență în Turcia și este considerat un grup terorist de Statele Unite și Uniunea Europeană.

Sullivan a spus înainte de Vilnius că Biden se va întâlni cu Erdogan și că este „posibil” ca un acord privind Suedia să iasă din summit. Ceea ce s-a dovedit exact. Cu toate acestea, progresul în ceea ce privește aderarea suedeză a venit mai devreme decât se aștepta toată lumea. Erdogan a condus un târg greu, dar, în culise, președintele Biden și echipa sa au muncit din greu pentru a-l determina pe Erdogan să spună „da” și trebuie să fie aplaudați pentru eforturile lor.

Competiția geopolitică acerbă împotriva Chinei și a Rusiei nu oferă Washingtonului luxul de a-și menține politica de distanțare socială față de Erdogan, în ciuda istoricului său îngrozitor în democrație. În final Erdogan  va trimite Parlamentului turc pe care îl controlează ratificarea aderării Suediei la NATO și cu asta telenovela turcă a aderării Finlandei și Suediei s-a încheiat.

Cele două fac acum NATO mult mai coerent din punct de vedere geografic. Marea Baltică devine un lac NATO, ceea ce este în general util, și din cauza importanței crescute a Arcticii.

Marota Turciei: F-16

Turcia a oferit sprijin operațiunilor maritime ale NATO din regiunile Mediteranei și Mării Negre și, cel mai recent, a fost de acord să vândă drone Bayraktar României și să construiască o fabrică în Ucraina. Cu toate acestea, capacitatea Turciei de a descuraja Rusia depinde parțial de sănătatea flotei sale de F-16 – a treia ca mărime din lume, dar care își simte vârsta.

Solicitarea Ankarei pentru patruzeci de noi F-16 și pachete de upgrade pentru cele șaptezeci și nouă de avioane de luptă existente pentru a-și susține capacitățile aeriene a progresat puțin  în ultimii doi ani, iar membrii Congresului SUA au adăugat aderarea Suediei ca o nouă condiție la vânzare. În același timp, mulți membri ai Congresului au indicat faptul că chiar dacă Turcia este de acord cu aderarea Suediei nu va fi suficient pentru a aproba cererea F-16 a Ankarei.

În mod ironic, Turcia nu este un cumpărător obișnuit de F-16. A fost un important producător de F-16 prin Turkish Aerospace Industries (TUSAŞ) înființată în 1984, ca o companie comună de investiții pentru a realiza fabricarea aeronavelor F-16, integrarea sistemelor de bord și testele de zbor în urma deciziei inițiale a Turciei de a achiziționa F-16.

Lucrând cu giganți americani ai apărării, cum ar fi General Dynamics, Lockheed Martin și General Electric, TUSAȘ a fabricat și testat aproape toată flota turcă de F-16 – trei sute de avioane în diferite configurații. În plus, TUSAȘ a produs patruzeci și șase de avioane F-16 pentru Forțele Aeriene Egiptene între 1993 și 1995 și a ajutat la modernizarea flotei de F-16 a Forțelor Aeriene Regale Iordaniene. Pe scurt, Turcia a fost un partener esențial în programul F-16 de zeci de ani – iar o nouă vânzare rămâne în interesul reciproc al Ankarei, Washingtonului și al NATO.

Turcia nu a adăugat niciun nou F-16 la inventarul său din 2012, deoarece țara se aștepta să primească mai mult de o sută de avioane F-35, pentru care a plătit deja 1,4 miliarde de dolari. După eliminarea Turciei din programul F-35 în martie 2020, Ankara a cerut F-16 în schimbul sumei pe care deja o plătise. A existat o campanie susținută a oponenților din Congres ai Turciei pentru a refuza vânzările majore de arme noi către Ankara, în frunte cu caucusurile elene și armene (un caucus este o întâlnire a susținătorilor sau a membrilor unui partid sau mișcare politică specifică în Congresul SUA).

În mod ironic, sancțiunile Congresului din anii 1970 împotriva vânzărilor de arme către Turcia au catalizat impulsul pentru autonomie industrială a capacităților de apărare, ceea ce a determinat ascensiunea Turciei ca exportator de echipamente de apărare. Reluarea în curs a rezistenței similare din partea Congresului SUA nu face decât să întărească opinia Turciei că Statele Unite nu sunt un furnizor de arme de încredere pe termen lung.

Motivația care a rezultat pentru autosuficiență a crescut ponderea internă a producției turcești de apărare de la aproximativ 20 la sută la 80 la sută și a stabilit industria turcă a armelor ca un jucător internațional major. În  consecință, Turcia a scăzut de la al șaptelea cel mai mare importator de arme din SUA în perioada 2013-2017 la al douăzeci și șaptelea ca mărime între 2018-2022.

Între timp, exporturile de apărare ale Turciei au crescut vertiginos cu 69% în aceeași perioadă, făcând țara al doisprezecelea exportator de arme la nivel global. În 2022, a stabilit un nou record de export de arme de 4,3 miliarde de dolari – o creștere de aproape 37% față de anul precedent. Pentru a produce o aeronavă națională de luptă care să poată înlocui vechiul F-16, Președinția Turcă a Industriilor de Apărare a semnat în 2016 un contract cu TUSAȘ pentru dezvoltarea celei de-a cincea generație a Avioanelor Naționale de Luptă.

Primul test, cu succes, al prototipului a fost finalizat în luna martie a acestui an și este de așteptat ca primul Kaan (cunoscut anterior ca TF-X) să se alăture forțelor aeriene turce până în 2030. Pe termen mediu și lung, decuplarea industriei de apărare a Turciei de industria de apărarea a Statele Unite ar părea să se potrivească ambelor părți. Ankara va fi eliberată de ”sforile” care vin cu sistemele americane, iar Congresul va putea satisface anumite circumscripții electorale că nu este complice la acțiunile militare turcești.

Relațiile bilaterale pot trece la povești mai fericite și mai puțin complicate, cum ar fi drumul către o sută de miliarde de dolari în comerțul bilateral. Pe termen scurt, un acord privind F-16 ar putea restabili un minim de încredere reciprocă, ar putea răspunde nevoilor Alianței și ar putea închide capitolul cooperării în domeniul apărării dintre SUA și Turcia pe o notă pozitivă.

Casa Albă a declarat că intenționează să avanseze cu un acord de 20 de miliarde de dolari pentru vânzarea de F-16 în Turcia, acord care a fost suspendat din 2021. Acel acord depinde acum de sprijinul parlamentarilor cheie din SUA, cum ar fi președintele Comisiei pentru Relații Externe a Senatului, Robert Menendez, D-New Jersey

Alegerea lui Zelenski similară cu alegerea lui Konrad Adenauer în 1955 (!?)

În timp ce Trump s-a bucurat de perturbarea alianțelor globale precum NATO, Biden a căutat să liniștească publicul intern și global că este o mână fermă capabilă să reafirme conducerea americană pe scena mondială. Războiul din Ucraina a devenit cel mai important test al capacității lui Biden de a îndeplini această propunere, iar summitul NATO de săptămâna aceasta va fi cel mai recent dintr-o serie de adunări globale în care conflictul a dominat agenda.

Pe măsură ce NATO își dezbate viitorul, merită să ne uităm la trecutul recent. Europa se teme de posibila revenire a fostului președinte american Donald Trump la Casa Albă, având în vedere înclinația izolaționistă a lui Trump și istoria de antagonism față de guvernul Zelensky. Conduse de SUA, națiunile din NATO spun în mod repetat că vor face „tot ce este nevoie” pentru a ajuta Kievul să câștige.

Dar dacă reîntoarcerea lui Trump ar supune Ucraina unor restricții de ajutor în stilul Afganistanului, europenii nu ar avea suficient material militar pentru a menține Ucraina în operațiunile militare. SUA sunt, de asemenea, în măsură să reducă drastic sprijinul bugetar de care depinde Kievul în cazul în care Trump revine la Casa Albă. Să ne înțelegem: dacă președintele ucrainean Volodimir Zelenski ar spune astăzi că este dispus să ia în considerare un acord de pace care să lase orice teritoriu ucrainean în mâinile Rusiei, ar fi dat afară din funcție. Poporul ucrainean nu are chef de compromis. Un sondaj Gallup publicat în octombrie 2022 a constatat că 70 la sută sunt în favoarea luptei până la victorie, pe care o definesc în mod covârșitor drept refacerea întregului teritoriu ocupat de Rusia din 2014, inclusiv Crimeea.

Un sondaj al Fundației Inițiative Democratice (publicată de Kievul Independent pe 12 iulie 2023) a constatat că acele opinii sunt practic neschimbate: 67 la sută dintre ucraineni au spus că nicio concesiune față de Rusia nu este acceptabilă, în timp ce doar 22 la sută au susținut unele compromisuri pentru a pune capăt războiului. Doar oferind garanții de securitate Alianța NATO, atunci Zelenski poate vinde cetățenilor săi o încetare a focului sau un armistițiu – mai ales dacă Ucraina nu și-a atins obiectivele de a alunga Rusia complet din fiecare centimetru din teritoriul suveran al Ucrainei. Cam asta a încercat Zelenski să obțină la Vilnius.

În acest moment, Ucraina se află în primele etape ale contraofensivei. Este nevoie de timp și resurse pentru a duce acea operațiune la o finalizare cu succes.  Dar ar putea veni un moment în care Zelensky s-ar putea confrunta cu o alegere similară cu cea cu care s-a confruntat cancelarul vest-german Konrad Adenauer în 1955, când țara sa era divizată fizic și era expus unui risc grav din partea URSS. Adenauer a trebuit să decidă între a rezista pentru reunificarea completă sau a securiza partea Germaniei pe care o controla prin ancorarea acesteia în alianța NATO. A ales securitatea – iar 34 de ani mai târziu, alegerea sa a fost justificată când a căzut Zidul Berlinului și țara sa a fost reunită ca stat liber, suveran și democratic. Zelensky ar fi putut deveni suficient de puternic cu alegătorii dacă ar fi obținut ca o parte a acordului să fie aderarea la NATO într-o perioadă rezonabilă de timp.

Va rămâne însă la latitudinea ucrainenilor să decidă dacă se alătură NATO înainte de a-și reuni complet țara, dar în condițiile unei păci cu Rusia. Dacă o vor face, NATO nu ar trebui să recunoască anexarea rusă a niciunui teritoriu ucrainean – așa cum aliații nu au recunoscut niciodată anexarea sovietică a statelor baltice după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ce fel de diplomație a aplicat Zelenski la Vilnius?

Elita ucraineană deși a obținut un Consiliu NATO-Ucraina a suferit o înfrângere. Niciun plan de aderare concret. Ca la București în 2008. În aceste condiții o știre apare pe site-ul Politico: ”este puțin probabil ca Kievul să reînnoiască un acord de tranzit al gazelor care să permită companiei ruse Gazprom să exporte gaze naturale către UE folosind conducte care traversează Ucraina, a declarat ministrul Energiei din Germania”.

Ce vor face cei de la capătul conductei: Austria și Ungaria? Există un model clar în comportamentul lui Zelensky. De când s-a trezit în poziția de neinvidiat de a conduce lupta disperată a națiunii sale pentru supraviețuire, Zelenski a făcut cereri după cereri lumii exterioare pentru ajutor financiar, sprijin politic și, cel mai important, pentru arme. Acele apeluri, încadrate adesea cu amintiri ale sacrificiilor pe care luptătorii ucraineni le fac pe linia frontului, au produs un ritm constant de livrări – inclusiv muniție, artilerie puternică, vehicule blindate, capabilități antiaeriene, tancuri, avioane de luptă și multe altele. S-au golit magaziile Alianței pentru războiul din Ucraina.

Din această cauză Ucraina a obținut o serie de rezultate pozitive pe teatrul de operații. Cel mai recent zgomot a fost pentru mai multe sisteme de rachete cu rază lungă de acțiune pentru a viza pozițiile rusești în Ucraina. Și această dorință este în curs de rezolvare de către partea franceză. Oficialii occidentali, în ansamblu, au menținut public un sprijin ferm pentru Ucraina în efortul său de război. În privat unui lideri și-au exprimat opinii diferite. Conform Washington Post ministru apărării din UK, Ben Wallace, la un eveniment secundar din timpul summit-ului a spus „indiferent dacă ne place sau nu, oamenii vor să vadă un pic de recunoștință” pentru contribuțiile aduse apărării Ucrainei.

El a indicat că acesta a fost un sentiment deja transmis omologilor săi ucraineni de la Kiev: „Le-am spus că anul trecut, când am condus 11 ore de discuții pentru a primi o listă, că nu sunt Amazon”. La fel a reacționat, la un forum separat de la Vilnius, consilierul pentru securitate națională a Casei Albe, Jake Sullivan, care a răspuns cu propriile sale remarci la o întrebare a unui activist ucrainean care contestă prudența lui Biden cu privire la candidatura Kievului la NATO. El a spus ca poporul american merită mulțumiri pentru ceea ce a făcut pentru Ucraina.

Administrația Biden consideră că ”este imposibil să îi confere Ucrainei aderarea la NATO în mijlocul războiului în curs. Aderarea Ucrainei la Alianță acum ar arunca toate țările NATO direct în conflict cu Rusia, având în vedere obligațiile din tratat care leagă Alianța. Mai mult, aderarea Ucrainei la NATO necesită un set de reforme politice pe care țara nu le-a realizat încă pe deplin. Integrarea Kievului în alianța militară, precum și în Uniunea Europeană va fi minuțioasă și complexă” scrie Washington Post.

Susținătorii fideli ai lui Zelenski și ai cauzei Ucrainei sunt nemulțumiți de rezultatul summitului de la Vilnius. Cu toate acestea guvernele occidentale pregătesc pachete majore pe termen lung pentru reconstrucția și redresarea postbelică a Ucrainei. Într-un final lucrurile s-au calmat iar Oksana Markarova, ambasadorul Ucrainei în Statele Unite, care a luat cuvântul la un eveniment la Washington, a declarat: „Acesta este momentul în care vă mulțumim”, a spus ea. „Dar avem nevoie de mai mult.”

Cert este ca finalul summitului l-a avut în centru din nou pe președintele american. Președintele Biden a încheiat întâlnirea aliaților NATO comparând bătălia de expulzare a Rusiei din Ucraina cu lupta din timpul Războiului Rece pentru libertatea Europei. „Nu ne vom clinti”, a promis el într-un discurs.

Cooperarea cu Rusia posibilă?

Oricât de îndepărtată pare posibilitatea, Occidentul nu va construi niciodată o relație constructivă cu Rusia până când opțiunea de agresiune împotriva Ucrainei nu va fi eliminată odată pentru totdeauna. La București, în 2008, Bush a declarat că „Europa pe care o construim trebuie să fie deschisă și Rusiei”. El a adăugat că „Rusia face parte din Europa și, prin urmare, nu are nevoie de o zonă tampon de state nesigure care o separă de Europa”. Comportamentul beligerant al Rusiei de-a lungul celor 15 ani care au urmat face ca aceste cuvinte să pară fanteziste.

Dar Bush avea dreptate: apartenența la NATO a Ucrainei ar crea stabilitate, care, la rândul ei, s-ar putea transforma într-o zi în cooperare. Ar putea dura ani, chiar decenii, până când Rusia este capabilă să accepte acele oportunități. Dar nu va veni niciodată atâta timp cât Rusia consideră Ucraina ca o ”pradă de înghițit” iar o opțiune de aderarea la NATO ar fi imposibilă pentru totdeauna.

Post Scriptum: Concertul European

De la sfârșitul Războiului Rece, ideea reînvierii diplomației concertate ca mijloc de a gestiona ordinea și securitatea într-o Europă reunită a fost discutată în mod repetat. Deși s-au încercat unele forme mai limitate de gestionare concertată a crizelor, sarcina mai largă de menținere a ordinii continentale a fost lăsată în seama unei rețele de instituții interconectate precum OSCE, NATO și UE.

De asemenea gestionarea s-a făcut și prin diverse forme de cooperare mai mult sau mai puțin instituționalizate, cum ar fi Parteneriatul NATO pentru Pace (PfP), Consiliul NATO-Rusia (NRC) și Politica de Vecinătate a UE (PEV). Odată cu începutul dispariției ordinii liberale acest aranjament s-a erodat progresiv și odată cu începerea agresiunii/războiului Rusiei asupra Ucrainei la 24 februarie 2022, aceasta s-a prăbușit în mod esențial.

Majoritatea instituțiilor au fost blocate, iar normele și principiile fundamentale au fost subminate de încălcarea lor constantă și flagrantă. Prin urmare, pentru a restabili ordinea și securitatea continentală atunci când și oricum se încheie războiul din Ucraina, vor fi necesare noi aranjamente care să depășească cu mult condițiile imediate ale unui acord de pace.

Tentația umilinței și spiritul răzbunării”, a avertizat președintele francez Emmanuel Macron într-un discurs din mai 2022, „au făcut deja destule ravagii în trecut pe drumurile către pace.” O mare parte a dezbaterii privind ordinea postbelică. se concentrează astfel pe întrebarea cum să reconciliam pozițiile și să (re)construim o arhitectură europeană de securitate care să țină seama de puterea structurală a Rusiei fără să răsplătească, sau chiar să accepte pur și simplu, comportamentul său agresiv.

Pozițiile dintre Occident și Rusia sunt ireconciliabile dar ar putea exista o soluție similară cu cea adoptată în secolul XIX. Într-adevăr, o nouă privire asupra modului în care Concertul Europei a tratat Franța post-napoleonică oferă un posibil răspuns la întrebarea supărătoare despre cum să protejăm statele vulnerabile construind în același timp un mediu durabil. Din 1815 până în 1914, Concertul Europei a stabilit un set de principii, reguli și practici care au contribuit la menținerea echilibrului între marile puteri și la scutirea Europei de un alt conflict amplu după războaiele napoleoniene.

Din punctul meu de vedere singura modalitate prin care se poate pune capăt acestui conflict și aduce stabilitate Ucrainei și restului Europei este ca NATO să tragă o ”linie strălucitoare” pe care Rusia să nu îndrăznească să o depășească. Probabil acest lucru se va întâmpla la a 75-a aniversare a NATO, anul viitor la Washington.