Siria versus Turcia

Cu o politică de zero probleme cu vecinii, Ankara a fost impinsă de evenimentele din regiune în vâltoarea luptelor pentru hegemonie. Emergența Rusiei, lipsa de interes, pentru moment a SUA, aflată în campanie electorală, de a arbitra disputele din Orientul Mijlociu, competiția cu Teheranul au făcut din Ankara moderatorul central între Rusia, SUA și Iran pentru Siria. Dialogul Ankarei cu Teheranul facilitează relația acestuia din urmă cu Washingtonul. Ultimele întălniri dintre lideri de la Ankara și Teheran au adus pe masă o propunere iraniană adresată șefului Agenției Internaționale de Energie Atomică,Yukiya Amano de a discuta cu administrația iraniană posibila dimensiune militară a programului nuclear iranian. Vizita lui Putin la Ankara transmite un mesaj noului președinte american pentru reluarea dialogului Rusia-NATO și a negocierilor privind rachetele balistice la finele anului. Siria caută o soluție pentru războiul civil din țară.

Conflictul cu Turcia ar muta atenția de la crimele comise împotriva propriilor cetățeni și ar implica Ankara într-o afacere internă a Damascului cu consecințe incalculabile pentru regiune. Evenimentele ulterioare incidentului de la graniță ne-au demonstrat faptul că Ankara riscă o deteriorare severă a relaţiilor cu Federaţia Rusă faţă de care are interese deosebit de sensibile, după ce în ultimii ani a reușit o consolidare a relaţiei bilaterale, în special pe o temă de comun interes- transportul de energie – și acest lucru în ciuda impedimentelor fireşti între Federaţia Rusă şi un stat NATO cu perspective strategice distincte asupra regiunii Orientului Mijlociu și a Caucazului. Conflictul de la granița turco-siriană a fost declanșat de explozia mai multor rachete siriene ce au lovit teritoriul turc, cinci cetățeni fiind omorâți. Armata turcă a ripostat cu atacuri asupra teritoriului sirian.

Totodată, Turcia a cerut o reuniune de urgență a Aliantei Nord-Atlantice, la Bruxelles, unde ambasadorii celor 28 de țări membre ale NATO au discutat situația de la granița turco-siriană. În declarația dată publicității, ambasadorii NATO au arătat că sunt alături de Turcia și o vor ajuta să se apere, însă nu vor să intervină în Siria. „Avem strategia necesara pusa la punct, astfel încat să protejam și să apăram Turcia dacă va fi necesar acest lucru„, a declarat secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen. La rândul său prim-ministrul turc Recep Erdogan a declarat ca țara sa nu are nicio intenție să înceapă un razboi cu Siria, dupa ce parlamentul de la Ankara a autorizat o actiune militara pe teritoriul sirian. Este total improbabil ca strategii militari sirieni să nu-și fi dat seama că vecinul din nord, Turcia, dispune de o forță militară mult superioară, capabilă să ducă un război devastator pentru Damasc. Firesc apare intrebarea, daca așa stau lucrurile, cum de și-a permis riscul să deschidă focul din senin. Rspunsurile sunt multiple. Aparențele dau de înțeles că, în haosul care domnește acum în Siria, comanda militară nu stăpânește strategic situația pe întreg teritoriul. Violenţele din Siria continuă sub aceleaşi premise dramatice, o cunfruntare între forțele rebele și armata siriană unde 85% din numărul morților o reprezintă civilii.

Preluarea controlului de către rebeli a unor centre urbane precum orașul Maarat al-Numan, situat pe autostrada care leagă capitala Damasc de centrul comercial al ţării, Alep, creează premisele unor confruntări sângeroase între forțele rebele și forţele fidele regimului Assad. Ca urmare, provocarea ar fi putut fi inițiată pe cont propriu de niște comandanți, nemulțumiți că Turcia gazduiește în spațiul său circa 200.000 refugiati, majoritatea din rândurile forțelor rebele și că alimentarea acestora cu muniție și armament se face pe canale care tranzitează Turcia. Autoritățile de la Damasc au trecut ușor peste orgolii, punându-și până la urmă puțină cenușă în cap, când au explicat ca atacurile au fost accidentale. În altă ordine de idei, s-ar putea ca Siria să fie real interesată într-un conflict la graniță. Evenimentele arată că forțele presedintelui Bashar al-Assad pierd teren rapid iar o înfrângere într-un conflict cu Turcia (membru NATO) ar oferi un pretext pentru a se face victimizat în fața propriul popor și poate chiar a străinătății. În al treilea rând, evenimentele trebuie puse într-un context mai larg. Nu odată, liderul de la Teheran s-a laudat ca va interveni în față oricui din exterior, dacă i-ar ataca prietenii. Astfel, într-un moment disperat, Bashar al-Assad și-a propus să testeze până unde merge prietenia Iranului(!?), deși acum Iranul este preocupat de propriul viitor, embargoul impus strângând lațul în jurul administrației de la Teheran.

O știre care ne surprinde este aceea că Iranului, care şi-a retras pe cei 275 de membri ai trupelor de elita Quds din Siria (membri ai brigăzii numite Unitatea 400). Liderul suprem al Iranului, Ayatollahul Ali Khamenei, este nevoit să facă față unor provocări declanşate de prăbuşirea monedei naţionale şi a protestelor din ţară. Este însă greu de crezut că motivația privind criza prin care trece Teheranul duce la chemarea celor 275 de soldaţi iranieni staţionaţi pe teritoriul Siriei. Avem aici de-a face cu un semn de slăbiciune al regimului Assad, iar Teheranul îşi ia măsurile de siguranţă ca o eventuală prăbuşire să nu o găsească cu trupele sale de elită în rol de victime ale unui spaţiu care a făcut implozie. Sfârşitul regimului Assad se apropie. Scenariul din Libia însă nu poate fi aplicat într-un stat sirian unde armata este încă puternică, bine organizată şi răspunde într-o importantă măsură la comenzile liderului său de la Damasc. Și apoi să nu uităm că Damascul este cel mai mare importator de tehnică militară rusească din Orientul Mijlociu și că de curând a încercat să achiziţioneze elicoptere de fabricaţie rusească MI-24, aeronave Yak-130 si MiG-29, fapt care a starnit proteste internaționale.

Dincolo de tirurile încrucişate cu obuze care au produs victime de-o parte şi de alta a frontierei, un nou episod a fost înregistrat pe relaţia Turcia – Siria, episod care a dus la confiscarea unei încărcături militare dintr-un avion civil sirian, care efectua o cursă între Moscova şi Damasc. Aeronava siriană de pasageri de tipul A-320, care zbura de la Moscova la Damasc, cu 35 de persoane la bord, între care 17 cetăţeni ruşi a fost interceptată de mai multe avioane de vânătoare F-16 ale armatei turce şi forţată să aterizeze la Ankara unde autorităţile turce au confiscat o parte din încărcătura aflată la bord. Lucrurile sunt încă neclare. Operaţiunea a fost iniţiată pe baza unor informaţii ale serviciilor secrete turceşti, care aveau indicii despre o „încărcătură suspectă” la bord. Presa turcă relatează că autoritățile au confiscat încarcătura din avion inainte de a-i permite sa decoleze( au fost rechiziționate echipamente radio, antene și ansamble „despre care se crede că reprezintă părți de rachete„). Pare neverosimil ca premierul turc să lanseze acuzaţii atât de grave la adresa Federaţiei Ruse ştiind că expeditorul cunoaşte exact natura încărcăturii. În consecință autoritățile siriene au ordonat ca orice avion turc ce intra în spațiul aerian al Siriei să fie interceptat de forțele aeriene, în semn de retaliere față de faptul că Ankara a interceptat un avion sirian cu destinația Damasc.

Companiile de aviație din Turcia, de teama unor represalii, și-au schimbat rutele de zbor spre Arabia Saudită și Europa. Și totuși de ce nu ar începe un război între Turcia și Siria. Din trei motive:(1) interesul Turciei-turci doresc retalierea împotriva provocărilor Siriei dar nu vor un război total, ripostele punctuale turcești având ca scop să-și pună vecinul pe gânduri, dar și să dea un răspuns protestele populatiei turce;(2) interesul Siriei-este să provoace nu să se angajeze într-un război care ar fi nu împotriva Turcie ci împotriva celei mai de succes alianțe de după al II-lea Război Mondial-NATO, deci atacurile siriene rămân mase simple tatonari sau erori ale unei armate zdruncinate de război și lasă de ințeles că harababurei din interiorul tarii, ocupata cu luptele sale, numai un razboi extern i-ar mai lipsi, ca dezastrul să fie complet;(3) factorul kurd– Turcia nu dorește o încurajare a kurzilor din Siria ceea ce ar rezulta în acțini violente, inclusiv datorate PKK, pe propriul teritoriu. Siria are o mare problemă la ora actuală și anume faptul că pe teritoriul ei acționează grupări salafiste alimentate de Al Qaeda, Hezbollah, PKK, sau Jabhat al Nusra, o fracţiune care a revendicat o serie de atacuri sinucigase, grupări ce pot declașa un conflict al Damascului cu oricare dintre vecini. Haosul din rândurile opoziţiei a facilitat dezvoltarea acestei faune extremiste, brodate pe disperarea păturilor cele mai defavorizate. ca o concluzie finală: situația va rămâne neschimbată în Siria pe termen scurt, însă antagonizarea Turciei s-ar putea să accelereze semnificativ căderea regimului patronat de Bashar al-Assad.

Pentru Turcia conflictul cu Siria este o amenințare dar și o oportunitate. Ankara se află într-o tranziție lină de la secularism la islamism ciocnirea cu curentul Fraților Musulmani ce bântuie Orientul Mijlociu, fiind inevitabilă. Turcii, în aceste condiții, trebuie să evite un vacum politic în Siria care ar influnța mișcarea separatistă kurdă, să reducă influența Iranului în zonă în timp ce o extinde pe a sa, evitând să învie otomanismul și să se apere împotriva noilor sisteme de rachete rusești S-400 îndreptate spre teritoriul național.